sâmbătă, 7 aprilie 2012

Cuvinte de invatatura in Sambata lui Lazar



In Lazar, cel mort de patru zile, ne regasim insesi sufletele noastre omorate de patimi, de energiile ucigase ale duhurilor necurate carora le dam drepturi asupra-ne prin pacat, peste care am asezat apoi, pecetluindu-ne moartea, piatra de mormant a indreptatirii, a suficientei, a superficialitatii, a indaratniciei, intr-un cuvant: a ne-pocaintei. Asa ca, atunci cand Hristos striga cu glas mare, inainte de a merge spre Patima Sa, “Lazare, vino afara!, pe noi ne striga! Pe noi ne cheama afara din duhul pustiitor si ucigas al lumii acesteia “moderne”, din inchistarea egoismului, a mandriei, a “desteptaciunii” si a incapatanarii noastre, noua ne cere sa iesim din impietrire, din nesimtirea sufleteasca, sa ne scuturam de toate legaturile rautatii, ale desertaciunilor, ale duhului lumesc si de toate complicitatile cu idolii de astazi, sa inviem din lancezeala calduta a comoditatilor si prejudecatilor  mintii noastre autonome.
Noi, de multe ori, stam intr-o asteptare nedefinita ca ceva miraculos sa ni se intample, din afara, ca Dumnezeu sa faca ceva extraordinar si sa ne schimbe fara nici o osteneala din partea noastra. Si totusi… putem face si ceva mai mult decat sa asteptam! Ce mai asteptam, de fapt, cand Mantuitorul e aici de atata timp si ne striga cu durere: Vino afara!
Dar nu cumva am inceput sa ne iubim mormantul, pestera, fâşiile care ne leaga strans de pamant? Nu cumva noi ne si tinem strasnic de piatra pe care El vrea s-o ridice de pe noi? Nu cumva a inceput sa ne placa insusi mirosul putreziciunii noastre? Poate ca si pocainta noastra ajunge sa fie “estetizata” si “intelectualizata” si sa ajungem ca “estetismul” si “cerebralismul” sa ne imbratiseze pervers si propria moarte?
Multi dintre noi, “produse” ale unei civilizatii a desfraului si a rasfatului narcisist, emancipata de sub randuielile simplitatii, “produse” ale unei culturi foarte “destepte” si prea putin intelepte, ratacim zi de zi printre cuvinte, teorii si imagini… si cu ele ne amagim ca traim, cu ele ne facem suportabila moartea sufletului, cu toate miasmele ei.
Riscul pentru noi, oamenii de teorie (cum ne numea p. Arsenie Boca) este sa fim un fel de bolnavi de cancer, care nu (mai) cauta vindecarea, ci care sunt pasionati doar de a-si investiga, radiografia si analiza cat mai minutios tumoarea. Cu doctorul Providential langa noi, preferam aceasta voluptate morbida a complacerii…
„Lazare, suflete, vino afara din tine! Vreau sa-ti dau Viata cea adevarata, nu mai dormi si nu te mai narcotiza cu surogate! Vino la Mine, Cel singur Viu!”

” (…) Precum odinioara in Betania, Domnul Hristos vine tot mereu si la noi. Vine prin cuvantul Sfintei Evanghelii, vine prin Sfintele Taine, vine prin slujbele Bisericii. De fiecare data cand se citeste Evanghelia despre invierea lui Lazar se spune mai ales pentru noi: “Invatatorul e aici si te cheama”. Faptul ca bat clopotele, ca in biserica se face o sfanta slujba, ca se citeste Sfanta Evanghelie, inseamna ca Invatatorul este acolo, a venit in intampinarea noastra si ne cheama. Cand un frate al nostru are nevoie de noi, la fel, El ne cheama. Cand a fost chemata Maria, sora lui Lazar, ea “s-a sculat degraba” si a mers in intampinarea lui Iisus (cf. In.11,29). Acum, cand e randul nostru sa-L intampinam, raspundem noi oare chemarii Lui? Mergem noi acolo unde se gaseste Mantuitorul, unde ne asteapta, unde ne cheama?
Odinioara Domnul Hristos intra in Ierusalim, fiind intampinat de multime si mai ales de copiii cei nevinovati, cu mare bucurie, iar de cei intunecati de rautate cu ura. Astazi El vrea sa intre in Ierusalimul sufletului nostru, sa fie imparatul inimii noastre. Il primim noi oare cu bucurie, Ii acordam aceasta imparatie care I se cuvine sau, uzurpatori fiind, Il alungam si suntem gata sa-L ucidem?
Inainte de a-l invia pe Lazar, stiind ca o sa faca aceasta, Mantuitorul Hristos a fost cuprins de tulburare, S-a intristat si chiar a plans. A plans pentru durerea prietenilor Sai, a plans compatimind pe cei pe care-i iubea. Oare noi ne straduim sa fim prieteni ai Lui, incercam sa-L iubim si sa ne facem dragi Lui? Oare, cand cei din jurul nostru sufera, ne doare si pe noi necazul lor, patimim si noi impreuna cu ei? (…)”

Preluare partiala dupa site-ul crestin-ortodox 
http://www.razbointrucuvant.ro/ 

                     Dumnezeului nostru slava!
                                                                     Noi suntem Minunea

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu