PILDA FIULUI RISIPITOR

PILDA FIULUI RISIPITOR

Duminica trecutã s-a citit din Sfânta Evanghelie, pilda fiului risipitor sau, cum îmi place mie sã spun, pilda tatãlui iubitor. De fapt, din pilda cu fiul risipitor învãtãm mai putin de la fiul risipitor decât de la tatãl iubitor. Fiul risipitor este un om obisnuit, un om ca multi altii, un om care s-a depãrtat de bine si s-a scufundat în rele, un om care nu a tinut seama de tatãl sãu dar care, când a ajuns la necaz, si-a adus aminte cã are un tatã. Poate cã lucrul acesta este cel mai important din câte se spun despre fiul risipitor: si-a adus aminte cã are un tatã. Când a plecat, nu i-a pãsat cã are un tatã! Când a rãtãcit, nu stim cât s-a gândit cã are un tatã. Dar când a ajuns într-o situatie grea, si-a adus aminte cã are un tatã! A stiut despre tatãl sãu cã este asa cum trebuie sã fie un tatã, cã are inimã de tatã.

Fiul risipitor a plecat de la fata tatãlui sãu sã facã ce vrea el. A fãcut ce a vrut si a ajuns în situatia pe care o are în vedere Sfântul Apostol Pavel în Epistola cãtre Romani, cã pe cei care au pãcãtuit, Dumnezeu i-a lãsat la mintea lor nesãbuitã. I-a lãsat sã vadã cum este omul care nu stie de lege, cum este omul care nu stie de Dumnezeu, cum este omul care se încrede în mintea lui, mai ales dacã aceasta este o minte coborâtã, deviatã de la bine, împãtimitã. Asa era si mintea fiului risipitor. "Dã-mi partea ce mi se cuvine din avere!" (Luca 15, 12). Si a primit-o! A primit-o si a risipit-o!
Pe când fãcea lucruri cu care nu se putea prezenta în fata tatãlui sãu si pe care nu le-ar fi putut face lângã tatãl, nu s-a gândit cã are un tatã. A venit însã vremea sã se gândeascã: „Am un tatã, am avut o casã pãrinteascã, am plecat din niste conditii bune, pe care acum nu le mai am. S-a gândit cum sã facã sã fie din nou în casa tatãlui sãu, dar nu ca fiu – cãci zice el «Nu sunt vrednic sã fiu fiul tãu». Atunci, pentru cã aici, pãzind porcii, nu am nici mãcar mâncarea pe care o mãnâncã porcii, ce as putea face ca sã am pâinea de care sunt îndestulati slujitorii tatãlui? Nu am altceva de fãcut decât sã mã gândesc cã tata este bun cu mi-ne. Mã voi scula si mã voi duce la tatãl meu si voi zice: «Tatã, am gresit la cer si înaintea ta si nu sunt vrednic sã mã numesc fiul tãu. Fã-mã ca pe unul din argatii tãi» (Luca 15, 18-19)".
Cu gândul acesta în minte, a pornit spre casa tatãlui sãu. De acum stia: am un tatã. Se spune în pildã cã tatãl l-a vãzut de departe pe fiul care se întorcea si nu l-a mai tinut locul în care se gãsea, pentru cã inima de tatã i-a dat gândul cã trebuie sã facã altceva decât sã astepte. Ar fi putut foarte bine sã astepte, dar atunci s-ar fi putut zice cã nu a avut inimã de tatã, ci de cercetãtor, de cercetãtor stiintific, de psiholog, de filosof, de om care vrea sã scoatã niste concluzii. Or, el a avut inimã de tatã, si inima de tatã nu l-a lãsat sã astepte, ci i-a dat ghes sã plece. Se spune în Sfânta Evanghelie "cã alergând a cãzut pe grumazul lui si l-a sãrutat". Este foarte important sã tinem minte, sã avem în vedere cuvântul acesta: a alergat înaintea lui. Deci nu s-a dus încet, nu s-a dus mai mult asteptând, ci s-a dus alergând. Si când s-a întâlnit cu fiul sãu care se întorcea, a cãzut pe grumajii lui si l-a sãrutat.
Era primul semn cã îl astepta pe fiul sãu. Nu astepta pe un strãin, ci-l astepta pe fiul care a plecat. Din casa lui a plecat fiul sãu. Pe fiul sãu l-a dorit, pe fiul sãu l-a asteptat, pe fiul sãu l-a îmbrãtisat, pe fiul sãu l-a sãrutat, pentru cã avea inimã de tatã. Si fiul a început sã zicã: "Tatã, am gresit la cer si înaintea ta si nu sunt vrednic sã mã numesc fiul tãu". Mai mult nu a zis! El si-a propus sã mai zicã ceva: "Fã-mã ca pe unul din argatii tãi", dar aceasta nu a mai zis-o. Cred cã nu a mai zis-o pentru cã nu a mai putut s-o zicã, pentru cã tatãl a luat mãsuri îndatã.
Aici este foarte important de luat aminte: tatãl l-a primit pentru cã de fapt niciodatã nu l-a pãrãsit! Fiul l-a pãrãsit pe tatãl, tatãl nu l-a pãrãsit pe fiu! Tatãl a rãmas în asteptarea fiului. Tatãl a dorit sã îl aibã pe fiul sãu aproape. Nu a renuntat niciodatã la inima de tatã, de aceea a alergat înaintea lui, de aceea a cãzut pe grumajii lui, de aceea l-a îmbrãtisat, de aceea l-a sãrutat, de aceea a început sã dea porunci: "Aduceti degrabã haina lui cea dintâi si-l îmbrãcati!". Nu a zis: "Aduceti degrabã haina lui dintâi si dati-i-o s-o îmbrace!", ci: "Aduceti degrabã haina lui dintâi si-l îmbrãcati! Este fiul meu! Nu-i unul dintre slujitorii mei, care se poate îmbrãca singur. Dacã vreti sã-i arãtati cinstirea pe care vreau eu sã i-o arãtati, atunci îmbrãcati-l!". "Aduceti încãltãminte în picioarele lui!", nu: "Aduceti încãltãminte si lãsati-l sã se încalte!". "Dati inel în mâna lui". Apoi a zis: "Aduceti vitelul cel îngrãsat si-l înjunghiati si mâncând, sã ne veselim; cãci acest fiu al meu mort era si a înviat, pierdut era si s-a aflat!" (Luca 15, 23-24). Cu aceasta, tatãl si-a fãcut datoria pe care i-o impunea inima de tatã.
Mai era ceva de fãcut: dupã ce oamenii au început sã mãnânce si sã se veseleascã, a sosit acasã si celãlalt fiu, care, informat fiind asupra situatiei, nu voia sã intre în casã. Tatãl a iesit sã stea de vorbã cu el si atunci fiul si-a vãrsat veninul din suflet, cã avea venin! Nu stia cã are un frate care a revenit, nu se bucura cã are un frate care a fost primit cu bine, ci a zis: "Iatã de atâtia ani îti slujesc, si niciodatã n-am cãlcat porunca ta. Si mie niciodatã nu mi-ai dat mãcar un ied ca sã mã veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tãu (nu a zis "acest frate al meu") care si-a risipit averea în desfrânãri (în unele traduceri românesti este scris "si-a mâncat averea cu curvele"), ai înjunghiat pentru el vitelul cel îngrãsat!"
Tatãl, tot cu inimã de tatã si fatã de cel care era rãzvrãtit, a zis: „Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însã sã ne veselim si sã ne bucurãm, cãci fratele tãu, acesta (nu a zis "fiul meu", desi era si fiul tatãlui, dar a arãtat raportul pe care îl are cu cel nemultumit), mort era si a înviat, pierdut era si s-a aflat!"
Cred cã ne putem da toti seama cã Domnul Hristos a spus aceastã pildã ca sã înteleagã oamenii cã Dumnezeu este Tatãl lor. A vorbit despre Dumnezeu care este Tatã fatã de fiii Sãi, rãi sau buni, a vorbit despre Dumnezeu Tatãl care rãsare soarele peste cei buni si peste cei rãi, care trimite ploaia peste cei drepti si peste cei nedrepti, a vorbit despre Dumnezeu Tatãl care aleargã spre omul ce vine cãtre Dânsul.
Mântuitorul nostru ne-a învãtat rugãciunea "Tatãl nostru", care ne-a pus în evidentã cã-L avem pe Dumnezeu ca Tatã. Domnul Hristos ne-a spus: "Si care tatã dintre voi, dacã îi va cere fiul pâine, oare, îi va da piatrã? Sau de-i va cere peste, oare îi va da, în loc de peste, sarpe? Sau dacã-i va cere un ou, îi va da scorpie?" dupã care trage o concluzie: "Dacã voi, rãi fiind – dacã voi, în situatia de tatã, rãi, fatã de Dumnezeu care este bun – stiti sã dati fiilor vostri daruri bune, cu cât mai mult Tatãl vostru Cel din ceruri" (Luca 11, 11-13).
Noi stim de la Domnul Hristos cã avem un Tatã în cer, dar uitãm lucrul acesta. Suntem nepãsãtori fatã de lucrul acesta. Nu avem în consideratie lucrul acesta. Ca si când lucrurile acestea ar fi spuse pentru altcineva, nu pentru noi. Nouã ne-a spus Domnul Hristos cã avem Tatã în cer si cã Tatãl nostru Cel din ceruri este mai bun decât cel pãmântesc. Cu toate acestea nu avem încredere, nu avem siguranta binelui.
Am mai spus si prin alte pãrti cã noi nu trebuie sã considerãm cã Dumnezeu este sponsor, cã Dumnezeu este terorist, în întelesul cã stai cu fricã înaintea Lui. Dumnezeu este Tatãl nostru bun si iubitor de oameni, milostiv si iubitor de oameni. Dumnezeu care are milã si îndurãri si iubire de oameni. Asa-L prezintã Sfânta noastrã Bisericã pe Dumnezeu, care este Tatãl nostru, care ne asteaptã, care ne primeste, care aleargã spre noi. Asa-L întelegem noi pe Dumnezeu – Tatãl nostru.
Si totusi, stãm cu atâta nepãsare, stãm fãrã credintã în fata lui Dumnezeu sau poate cã nici nu stãm în fata lui Dumnezeu, ci stãm ca niste oameni care nu stiu de ceva mai presus de ei. Si-atunci vine Domnul Hristos cu pilda fiului risipitor si ni-L mai aratã o datã pe Dumnezeu ca tatã, ne încredinteazã cã Dumnezeu este gata sã ne primeascã dacã si noi vrem sã fim primiti si dacã facem cale întoarsã de la rãu la bine.
Dacã am avea aceastã credintã, n-am avea teama cã Dumnezeu ne pedepseste. Dacã am avea aceastã încredintare, am avea siguranta cã Dumnezeu ne primeste. Sigur cã trebuie sã ne facem si noi datoria, pentru cã dacã facem altceva decât ce vrea Dumnezeu, ne depãrtãm de Dumnezeu. Depãrtarea nu este numai spatialã, în întelesul cã te duci într-o tarã îndepãrtatã, cum s-a dus fiul risipitor. Poti sã te duci într-o tarã îndepãrtatã – prin nepãsare. Poti sã te duci într-o tarã îndepãrtatã – stând acolo unde esti, dar fãcând niste lucruri rele. Poti sã te duci într-o tarã îndepãrtatã fãrã sã te misti de unde esti – ducând o viatã pe care nu o binecuvinteazã Dumnezeu.
Dar întoarcerea de la rãu la bine este o întoarcere la Dumnezeu, care ne primeste. Nu se poate sã nu ne primeascã Dumnezeu, care este Tatãl nostru. Este adevãrat cã noi zicem la Sfânta Liturghie si la slujba Cununiei: "Si ne învredniceste pe noi, Stãpâne, cu îndrãznire, fãrã de osândã, sã cutezãm a te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc Tatã, si a zice: Tatãl nostru...". Ne dãm seama cã nu trãim o viatã în care sã avem raporturi de fii fatã de Tatãl cel ceresc si, de aceea, avem cumva o sfialã în a-L numi pe Dumnezeu – Tatã, pentru cã nu suntem ca El. Si totusi... nu trebuie sã facem noi – ce face Tatãl nostru. Adicã noi facem ceea ce putem face, iar Tatãl nostru face mai mult decât noi, pentru noi, pentru binele nostru.
Este bine, fãcându-se pomenirea de peste an a fiului risipitor, a tatãlui primitor, a fratelui împotrivitor, sã ne întrebãm si noi, acum: credem în Tatãl cel primitor, sau nu? Îl cãutãm numai atunci când avem treabã cu El, si atunci nu este tatã, ci sponsor? Stãm cu teama cã Dumnezeu nu ne primeste în fata Lui? Atunci înseamnã cã pentru noi Dumnezeu nu este Tatãl nostru, ci terorist. Or, viata noastrã trebuie sã fie alcãtuitã pe ideea aceasta, cã Dumnezeu este Tatãl nostru. Dar stiti ce se poate întâmpla? Ca acelasi om, sã fie uneori fiu risipitor, alteori sã fie fiu care se întoarce, alteori sã fie el însusi frate împotrivitor, alteori sã fie tatã primitor.
Este bine sã ne cercetãm pe noi însine în aceastã privintã: Cum suntem noi fatã de oamenii din jurul nostru? Avem inimã de tatã? Vrem sã avem inimã de tatã? Avem inimã de frate adevãrat? Vrem sã avem inimã de frate adevãrat? Avem inimã de prieten? Vrem sã avem inimã de prieten? Dacã da, înseamnã cã am învãtat ceva din pilda cu fiul risipitor si cu tatãl primitor, Amin!

 Sursa

Mânãstirea Brâncoveanu, 20 februarie 1998

                                                                                                 Noi suntem Minunea

Sfanta Evanghelie la Pilda Fiului risipitor

"Zis-a Domnul pilda aceasta: un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere; atunci el le-a împărţit averea. Dar, nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr, strângându-şi toate, s-a dus într-o ţară depărtată; şi acolo şi-a risipit toată averea, vieţuind în desmierdări. Şi, după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să fie în lipsă. Şi, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinele sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i da. Dar, venindu-şi în fire, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Iar pe când era încă departe, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis feciorul: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slujitorii săi: aduceţi haina cea mai bună şi-l îmbrăcaţi; puneţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi aducând viţelul cel îngrăşat îl junghiaţi. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar feciorul lui cel mai mare era la ţarină; când s-a întors şi s-a apropiat de casă, el a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând pe unul din slujitori, l-a întrebat: ce înseamnă acestea? Iar acela i-a răspuns: fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta; şi mie tu nu mi-ai dat nici un ied, să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care a mâncat averea ta cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Însă tatăl i-a zis: fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt, se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat."


 Slava Lui Dumnezeu pentru toate!
                                                                          Noi suntem Minunea

Sfintii Mari Trei Ierarhi Vasile, Grigore si Ioan

In fiecare an, pe data de 30 ianuarie, sunt praznuiti Sfintii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz si Ioan Gura de Aur. Aceasta sarbatoare semnifica unitatea crestinilor. Dupa ani de dispute intre comunitatile crestine, pe tema - cine este mai mare ca teolog dintre cei trei ierarhi,  s-a hotarat in urma visului pe care l-a avut episcopul Ioan al Evhaitelor, in timpul imparatului bizantin Alexios I Comnenul (1081-1118), ca 30 ianuarie sa fie ziua de cinstire comuna a celor trei ierarhi.

Pentru a recunoaste valoarea teologica a Sfintilor Trei Ierarhi, prin hotararea luata la Atena, la primul Congres al Profesorilor de Teologie din anul 1936, Sfintii Trei Ierarhi au devenit patronii spirituali ai institutiilor de invatamant teologic ortodox din intreaga lume.

Sfantul VASILE CEL MARE

Sfantul Vasile cel Mare, episcop al Cezareii Capadociei, s-a nascut in anul jurul anului 329. A studiat cu retori si filosofi celebri in Cezareea, Constantinopol si Atena. A elaborat regulile monahale si a luptat impotriva arienilor. Aceste norme au fost scrise de Sf. Vasile in perioada sederii sale in asezamantul monahal de pe malul raului Iris. La aceste reguli moral-ascetice se adauga cele 313 Reguli mici sau Regulae brevius tractatae, care contin norme pentru viata de zi cu zi intr-un asezamant monahal, 55 Reguli mari sau Regulae fusius tractate, care prezinta principiile de baza ale vietii monahale si, bineinteles, Filocalia, compusa in colaborare cu Sf. Grigorie de Nazianz. Regulile au fost redactate sub forma unui dialog. A lasat multe scrieri dogmatice, omilii si canoane. A trecut la cele vesnice la 1 ianuarie 379, fara a se bucura de triumful dreptei credinte impotriva ereticilor, lucru infaptuit la Sinodul al II-lea Ecumenic. Prin implicarea lui in ajutorarea semenilor este cunoscut si sub denumirea de "Mana care lucreaza". Este sarbatorit la 1 si 30 ianuarie.

Liturghia Sfantului Vasile cel Mare

Liturghia Sfantului Vasile cel Mare este savarsita de zece ori pe an: in primele cinci duminici ale Postului Mare, in Joia Patimilor, in ajunul Sf. Pasti, al Craciu­nului si Bobotezei, si la 1 ianuarie, ziua de pomenire a Sf. Vasile. Cu exceptia unor rugaciuni, ritualul este acelasi cu al Liturghiei Sf. Ioan Gura de Aur.

Sfantul GRIGORIE DE NAZIANZ

Sfantul Grigorie de Nazianz s-a nascut in jurul anului 330, in Arianz, langa Capadocia. Sub influenta sotiei sale Nona, el se increstineaza si devine episcop de Nazianz. A participat la hirotonia Sf. Vasile la Cezareea, si s-a opus incercarilor imparatului Valens (371) de a rasturna ortodoxia in favoarea arianismului. Dupa moartea tatalui sau in 374, el preia scaunul episcopal de Nazianz, insa nu pentru multa vreme, deoarece se retrage, dupa numai  un  an,  la Seleucia in Isauria, dedicandu-se vietii contemplative. Revine pentru a organiza Biserica din Constantinopol. Una din rudele sale apropiate ii daruieste o casa, pe care o transforma in lacas de cult. In aceasta biserica, el va tine cinci omilii despre dumnezeirea Logosului. Aceste cinci Cuvantari teologice ii vor aduce mai tarziu numele de "Teologul". Il hirotoneste pe Eulalius ca episcop de Nazianz, iar el se retrage in orasul natal, Arianz. Aici isi petrece ultimii ani din viata in meditatie, studiind si scriind poezii. Pentru profunzimea gandirii sale, a primit numele de "Mintea care gandeste". A trecut la viata vesnica in anul 389/390.

Cele 5 Cuvantari teologice

"Au fost tinute in anul 380, la Constantinopol, in capela invierii, fiind indreptate impotriva eunomienilor si a macedonienilor. Acestor Cuvantari, Sf. Grigorie le datoreaza numele de "Teo­logul". Prima cuvantare poate fi considerata ca o introducere si elaborare de principii fun­damentale pentru adevarata teologie. Cine poate sa teologhiseasca, modul in care trebuie expusa teologia, ce atitudine trebuie sa avem fata de adversarii nostri eretici si, bineinteles, care subiecte pot fi abordate cu folos si care trebuie privite cu deosebita circumspectie intrucat cunoasterea lor nu apartine lumii de aici, ci celei de dincolo. Profesorul de teolo­gie, spune el, trebuie mai intai sa prac­tice virtutea. A doua cuvantare se ocupa cu theologia, in sensul strict al cuvantu­lui, dezvoltand temele cheie ale acesteia: existenta, natura si atributele lui Dum­nezeu, in masura in care ele pot fi cunos­cute si definite, caci Dumnezeu nu poate fi cunoscut pe cale rationala (impotriva lui Eunomiu). Despre Dumnezeu se poa­te cunoaste cu certitudine ca El exista; dar ce este El in Sine insusi, depaseste posibilitatea noastra de cunoastere. De aceea, in timp ce Il vede pe Dumnezeu, teologul nu poate exprima natura Lui in cuvinte si nici sa o inteleaga. Chiar inte­ligentele superioare ale ingerilor nu il pot cunoaste pe Dumnezeu in Sine. Existenta lui Dumnezeu poate fi dovedita cel mai bine prin intermediul lumii create. De aici putem sti ca exista o cauza creatoare si pronietoare, asa cum sunetul unui instrument da marturie despre existenta celui care l-a facut si a celui care canta. Ca Dumnezeu exista, putem sti, dar ce este El, care este natura Lui, unde este si unde a fost inainte de intemeierea lumii, acest lucru depaseste posibilitatea noas­tra de cunoastere. Infinitul nu poate fi definit, ii putem da doar atribute nega­tive, fiindca natura esentei divine este dincolo de intelegerea umana. Cauza inabilitatii noastre de a-L cunoaste pe Dumnezeu rezida in unirea sufletului cu trupul, acesta din urma impiedicand sufletul sa se ridice peste lucrurile sensi­bile, in profunda lui milostivire fata de slabiciunea noastra, Dumnezeu se nu­meste pe Sine in Sfanta Scriptura, cu nume din lumea sensibila. Teologul poate folosi aceste numiri ca trepte spre cunoasterea adevarata a lui Dumnezeu. Cuvantarea a treia intra in tema propriu-zisa a teologiei si trateaza despre deofiintimea celor trei Persoane divine, in special despre dumnezeirea Logosului si deofiintimea Logosului cu Tatal, iar a patra, respinge obiectiile aduse de arieni dumnezeirii Fiului, facand uz de texte scripturistice. In cele din urma, cuvan­tarea a cincea afirma dumnezeirea Sf. Duh impotriva ereticilor macedonieni. Sf. Duh este a treia Persoana a Sf. Treimi, existand, nu prin nastere, ci prin purcedere."(Remus Rus)

Sfantul IOAN GURA DE AUR

Sfantul Ioan Gura de Aur sau Ioan Hrisostom s-a nascut la Antiohia, in jurul anului 354. S-a calugarit in anul 368. A fost botezat in jurul anului 372 de Meletie, episcop de Antiohia. In anul 386 a fost hirotonit preot si a primit misiunea de predicator, iar in 397 a fost numit arhiepiscop al Constantinopolului. S-a ostenit pentru raspandirea credintei adevarate si convertirea la Ortodoxie a gotilor arieni de la Dunare. Doctrina teologica a Sf. Ioan poarta amprenta preocuparilor sale majore, si anume, exegeza biblica si activitatea pastorala.

 In problema cunoasterii lui Dumnezeu, el este deosebit de explicit. Ideea de Dumnezeu este innascuta sufletului omenesc. Pe Dumnezeu nu-L putem cunoaste ce este El in Sine, stim doar ca El exista. Pretentiile anomeilor, care sustineau ca il pot cunoaste pe Dumnezeu, tot asa cum Dumnezeu se cunoaste pe Sine, le clasifica drept nelegiuiri si nebunii. El face deosebire clara intre ousia sau physis, natura sau fire, si hypostasis sau prosopon, ipostas sau persoana.

Despre preotie

"Tratatul Despre preotie, este una din lucrarile Sfantului Ioan Gura de Aur cu cea mai larga circulatie. Se crede ca a fost scris intre anii 381-386, cand era diacon. Este conceput in sase carti, sub forma unui dialog. Sf. Ioan fixeaza principiile de baza si re­comandarile cele mai adecvate cu privire la recrutarea clerului si sensul exceptio­nal al preotiei. Preotia este "semnul iu­birii lui Hristos", iar lucrarea preoteasca este o taina infricosatoare si sublima in acelasi timp: "Cand preotul invoca Sfan­tul Duh si savarseste jertfa cea prea infricosata, cand el sta in continua atin­gere cu Stapanul obstesc al tuturor, spune-mi, in ce rang il vom aseza? Cata curatie si cata evlavie vom cere de la el? Gandeste-te, ce maini trebuie sa fie ace­lea care savarsesc aceste lucruri, ce limba trebuie sa fie aceea care rosteste acele cuvinte? Cat de curat si de sfant trebuie sa fie sufletul care primeste un asa de mare Duh? In acele momente, ingerii asista pe preot si intreaga ceata a puterilor ceresti striga cu voce tare, iar locul din jurul jertfelnicului se umple spre cinstea Celui Ce sta asezat" (Despre preotie, cartea VI, 4). Preotul nu este numai un simplu slujitor, el trebuie sa duca o viata virtuoasa, sa studieze mereu, deoarece in activitatea sa este confruntat cu necesitatea apararii credintei impotri­va ereziilor si a necredinciosilor. Propovaduirea cuvantului evanghelic, implica stapanirea artei elocintei, dar si o cultura bogata. In relatiile cu credinciosii, preo­tul trebuie sa arate un tact pastoral deosebit si, mai presus de toate, sa fie intelept, curat si credincios.

   Sursa crestinortodox.ro

                                                                                                                   Noi suntem Minunea                                                                 

Moastele Sfantului Ioan Gura de Aur

Sfantul Ioan Gura de Aur (347-407) este unul dintre cei mai cunoscuti, pomeniti si iubiti sfinti ai Bisericii Ortodoxe. Sfantul Ioan Gura de Aur s-a nascut la anul 347, in Antiohia. Intreaga lui viata si-a dedicat-o zidirii Bisericii lui Hristos, pentru care nu a crutat nimic, nici macar pe sine. Cuvantarile sale sunt de o inaltime neegalata nici pana astazi, prin ele sfantul urmarind zidirea celor sfinte in inimile crestinilor si atacarea abuzurilor de orice fel, politice si autoritaea din Biserica si din Imperiul Roman din acea vreme.
Ajuns in cele din urma episcop si Patriarh al Constantinopolului, el a fost exilat de trei ori de catre imparateasa bizantina Eudoxia. De fiecare data, motivul exilarii sale a venit din viata sa de nevointa, pe care cei de langa el o pizmuiau, vazand in ea caderile lor. In cel de-al treilea exil, Sfantul Ioan Hrisostom a si muri, dupa o calatorie lunga de trei luni de zile, sub stricta supraveghere, in conditii foarte aspre. El a murit la data de 14 septembrie 407, in localitatea Comana - Komana din Pont. Trupul sau a fost inmormantat in Komana, unde a si ramas vreme de 30 de ani. Cu toate ca el a adormit intru Hristos in ziua de 14 septembrie, el este pus in calendar in data de 13 septembrie, in ziua de 14 fiind praznuita Inaltarea Sfintei Cruci.


Moastele Sfantului Ioan Gura de Aur. Istoria si cinstirea lor de catre crestini a fost demonstrata odata cu trecerea timpului.

Sfintele sale Moaste au fost cinstite cu multime de dragoste inca din primele zile ale trecereii sale la Domnul. In anul 434, unul dintre ucenicii sai, numit Proclu (434-447), ajungand Patriarh de Constantinopol, e, dupa 4 ani, a cerut voie imparatului bizantin Teodosie, sa aduca in Constantinopol trupul Sfantului Ioan Gura de Aur. Abia in anul 438 crestinii au reusit sa aduca in orasul lui Constantin trupul Sfantului Ioan, in vremea domniei imparatului Teodosie al II-lea (408-450).

In dorinta de a aduce trupul sau in Constantinopol, cei insarcinati cu minunata misiune nu au reusit, oricat s-au straduit. Astfel, imparatul Teodosie va spune despre acestea: "Noi, cinstite parinte, socotind ca trupul tau este mort ca al altora, am vrut fara multa chibzuiala sa-l ridicam si sa-l aducem iarasi la noi. Din cauza aceasta dorinta noastra, pe buna dreptate, nu ni s-a implinit. Dar tu, cinstite parinte, ca cel care ai invatat pe toti pocainta, iarta-ne greseala si te daruieste noua ca unor fii iubiti de parintele lor, si veseleste cu venirea ta pe cei ce te doresc." Abia dupa rostirea acestei rugaciuni, scrise si asezate in sicriul sfantului, acesta s-a usurat, crestinii putand sa-l ridice si sa mearga cu el spre Constantinopol.

Mai inainte de caderea Constantinopolului sub turci, in anul 1453, Moastele Sfantului Ioan Gura de Aur au fost trimise, printr-un edict, la Manastirea Marea Lavra, in Sfantul Munte Athos, de catre imparatul Ioan Tsimiskis (969-976). O parte din mana stanga a sfantului a fost trimisa, in luna iulie a anului 1284, de catre imparatul Andronic Palaeologul (1282-1328), la Manastirea Filoteu, tot in Sfantul Munte Athos.

O parte din sfintele sale Moaste au ramas in Biserica Sfintii Apostoli pana la Prima cadere a Constantinopolului, in vremea Cruciatilor, in anul 1204. Dupa dureroasele lucruri savarsite de cruciati, Moastele Sfintilor Ioan si Grigorie Teologul au fost duse in Venetia, iar mai apoi in Roma. Cinstitul sau trup a fost asezat mai intai intr-un pridvor al unei Biserici medievale, inchinate Sfantului Apostol Petru. Mai tarziu, in data de 1 mai 1626, acestea vor fi transferate in Biserica cea mare a Sfantului Petru, fiind asezate intr-o Capela special amenajata pentru ele. Pomenirea mutarii Sfintelor sale Moaste din Constantinopol in Roma se face, de catre Biserica Ortodoxa, la data de 27 ianuarie.

Dupa 800 de ani, moastele celor doi sfinti au ajuns sa fie inapoiata Bisericii din Constantinopol. Acestea au fost restituite Bisericii Constantinopolului in data de 27 noiembrie 2004, de catre Papa Ioan Paul al II-lea. Moastele Sfantului Ioan Hrisostom, transportate intr-o racla legata cu panglica rosie, si ale Sfantului Grigorie Teologul, asezate intr-o racla legata cu panglica galbena, se afla astazi in Biserica Sfantului Gheorghe din Patriarhia Ecumenica din Constantinopol.


Particele din Sfintele sale Moaste se mai afla si in Manastirea Vatoped, Manastirea Iviron, Manastirea Dionisiu si Manastirea Dochiariu, aflate tot in Sfantul Munte. O parte din Moaste se poate sa fi ajuns si in Cipru, atata timp cat in micuta si izolata localitate Mesana, din Pafos, se afla o Manastire inchinata Sfantului Gheorghe de Komana, iar denumirea de Komana - Comana - se refera la localitatea Komana din Pont. Se poate ca Moastele Sfantului Ioan sa fi fost pastrate in aceasta biserica, dupa aducerea lor in Cipru, din Komana, mai inainte de ducerea lor in Constantinopol.
Sfantul Ioan Gura de Aur in iconografie




In cartea numita "Erminia lui Dionisie din Furna", carte aflata la indemana zugravilor de chipuri sfinte, in dreptul Sfantului Ioan Gura de Aur, citim urmatoarele: "Sfantul Ioan Gura de Aur, scund foarte si subtirel, mare la cap, cu nasul plecat si narile late, galben cam albinet; melcii ochilor gavanati si ochii mari besicati, avand cautatura vesela; mare la frunte si golas, cu multe zbarcituri, si cu urechile mari si falcile trase inauntru, de mult post si grija necurmata ce avea; cu putina barba, parul plavit si carunt, zice: Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cela ce painea cea cereasca, hrana a toata lumea, pre Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos L-ai trimis Mantuitor."

Tropar si Condacul Sfantului Ioan Hrisostom




Din gura ta, ca o lumina de foc stralucind harul toata lumea a luminat, vistieriile neiubirii de argint lumii a castigat, inaltimea gandului smerit noua ne-a aratat. Ci, cu cuvintele tale invatandu-ne, Parinte Ioane Gura de Aur, roaga pe Cuvantul Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre!

 Sursa
http://www.crestinortodox.ro/

                                       Noi suntem minunea



Din cer ai primit dumnezeiescul har si cu buzele tale pe toti ii inveti sa se inchine unui Dumnezeu in Treime, Ioane Gura de Aur, preafericite cuvioase; dupa vrednicie te laudam deci pe tine, ca esti invatator, ca cel ce arati cele dumnezeiesti.

Omul, fiinta infometata de Dumnezeu

"Omul este ceea ce mananca". Cu aceasta afirmatie, filosoful materialist german Feuerbach a crezut ca a pus capat tuturor speculatiilor "idealiste" despre natura umana. De fapt insa, el exprima, fara sa o stie, cea mai religioasa idee despre om. Pentru ca, mult inainte de Feuerbach, aceeasi definitie a omului a fost data de Biblie.



In relatarea biblica despre Creatie, omul este prezentat mai intai ca o fiinta infometata, si intreaga lume, ca hrana a sa. Indemnului de a se inmulti si de a stapani pamantul, potrivit primului capitol al Facerii, ii urmeaza porunca lui Dumnezeu data oamenilor de a manca din cele ale pamantului: "Iata va dau toata iarba, ce face samanta... si tot pomul ce are rod cu samanta intr-insul. Acestea vor fi hrana voastra...".



Omul trebuie sa manance pentru ca sa traiasca; el trebuie sa primeasca lumea in trupul sau si sa o transforme in propriul sine, in trup si sange. El este, intr-adevar, ceea ce mananca, si intreaga lume apare ca o atotcuprinzatoare masa de ospat pentru om. Si aceasta imagine a ospatului ramane in tot cuprinsul Bibliei imaginea centrala a vietii. Este imaginea vietii de la crearea ei si, la fel, imaginea vietii la sfarsitul si implinirea ei: "... ca voi sa mancati si sa beti la masa Mea in imparatia Mea".



Dar ce mananca si de ce? Aceste intrebari par naive si irelevante nu numai pentru Feuerbach. Ele au parut si mai irelevante pentru oponentii lui religiosi. Pentru ei, ca si pentru el, a manca constituie o functie materiala, si singura chestiune importanta era daca, pe langa aceasta, omul poseda o "suprastructura" spirituala. Religia a raspuns: da. Feuerbach a raspuns: nu. Dar ambele raspunsuri au fost date in cadrul aceleiasi opozitii fundamentale, a spiritualului fata de material. "Spiritual" contra "material", "sacru" contra "profan", "supranatural" contra "natural" - acestea au fost, timp de secole, singurele tipare si categorii inteligibile ale gandirii si experientei religioase. Iar Feuerbach, in pofida materialismului sau total, a fost de fapt un mostenitor firesc al "idealismului" si "spiritualismului" crestin.



Insa, asa cum am vazut, si Biblia incepe cu omul ca fiinta infometata, cu omul care este ceea ce mananca. Perspectiva insa este total diferita, pentru ca nicaieri in Biblie nu gasim dihotomiile care pentru noi sunt cadrul evident al tuturor abordarilor religiei. In Biblie, hrana pe care omul o mananca, lumea din care trebuie sa se impartaseasca pentru a trai ii este data de Dumnezeu si ii este data ca si comuniune cu Dumnezeu.



Lumea, ca hrana a omului, nu este ceva "material" si limitat la functii materiale, diferita, deci opusa functiilor specific "spirituale" prin care omul este legat de Dumnezeu. Tot ceea ce exista este darul lui Dumnezeu pentru om, si totul exista pentru a-L face pe Dumnezeu cunoscut omului, pentru a face din viata omului comuniune cu Dumnezeu. Este iubirea divina devenita hrana, devenita viata pentru om. Dumnezeu binecuvanteaza tot ceea ce El creeaza, iar in limbaj biblic aceasta inseamna ca El face din intreaga creatie semn si mijloc al prezentei si al intelepciunii, al iubirii si revelatiei Sale. "Gustati si vedeti ca bun este Domnul" (Ps. 33, 8).



Omul este o fiinta infometata. Dar el este infometat de Dumnezeu. Dincolo de toata aceasta foame a vietii noastre este Dumnezeu. Toata dorinta este, in cele din urma, o dorire a Lui. Cu siguranta omul nu este singura fiinta flamanda. Tot ce exista traieste mancand. Intreaga creatie depinde de hrana. Insa pozitia unica a omului in univers este data de faptul ca el singur binecuvanteaza pe Dumnezeu pentru hrana si viata pe care le primeste de la El. El singur raspunde binecuvantarii lui Dumnezeu cu propria sa binecuvantare.



Semnificativ pentru viata din gradina raiului este faptul ca omul da nume lucrurilor. De indata ce au fost create animalele, ca sa-i tina tovarasie lui Adam, Dumnezeu i le aduce pe acestea pentru a vedea cum le va numi: "...asa ca toate fiintele vii sa se numeasca precum le va numi Adam". Dar, in Biblie, un nume este infinit mai mult decat un mijloc prin care sa se distinga un lucru de altul. El descopera esenta insasi a unui lucru, sau mai degraba dezvaluie esenta acestuia, ca dar al lui Dumnezeu. A numi un lucru inseamna a arata intelesul si valoarea pe care i le-a dat Dumnezeu, a-l cunoaste ca venind de la Dumnezeu si a-i cunoaste locul si functia in cosmosul creat de Dumnezeu.



A numi un lucru inseamna, cu alte cuvinte, a-L binecuvanta pe Dumnezeu pentru el si prin el. Si, in Biblie, a-L binecuvanta pe Dumnezeu nu este un act "religios" sau "cultic", ci chiar mod de viata. Dumnezeu a binecuvantat lumea, l-a binecuvantat pe om, a binecuvantat ziua a saptea (adica timpul), si aceasta inseamna ca a umplut tot ce exista cu iubirea si bunatatea Sa, le-a facut pe toate, adica, bune foarte. Asa incat singura reactie naturala ("si nu supranaturala") a omului, caruia Dumnezeu i-a dat aceasta lume binecuvantata si sfintita, este de a-L binecuvanta si el pe Dumnezeu, de a-i multumi, de a vedea lumea asa cum o vede Dumnezeu si - in acest act de recunostinta si adorare - de a cunoaste, a numi si a stapani lumea.



Toate calitatile rationale, spirituale si de alt fel ale omului, care-l disting de celelalte creaturi, isi au centrul si realizarea finala in aceasta capacitate de a-L binecuvanta pe Dumnezeu, de a intelege, asa-zicand, sensul setei si foamei care constituie viata lui. "Homo sapiens", "homo faber"..., dar, mai intai de toate, "homo adorans".



Prima definitie a omului, cea de baza, este ca el este preotul El sta in centrul lumii si o unifica prin actul sau de binecuvantare a lui Dumnezeu, primind lumea de la Dumnezeu, oferind-o lui Dumnezeu. Si umpland lumea cu aceasta Euharistie, el transforma viata sa, cea pe care o primeste de la lume, in viata in Dumnezeu, in comuniune cu El.



Lumea a fost creata ca "materie", material al unei euharistii atotcuprinzatoare, si omul a fost creat ca preot al acestei cosmice slujiri sacramentale. Iar oamenii inteleg toate acestea, chiar daca instinctiv, si nu rational. Veacuri de secularism au esuat in stradania de a transforma actiunea de a manca in ceva strict utilitarist. Hrana este inca tratata cu veneratie.



A manca este inca o ceremonie - ultimul "sacrament natural" al familiei si prieteniei, al vietii care este mai mult decat "a manca" si "a bea". A manca continua sa fie inca ceva mai mult decat a mentine functiile organice. Desi oamenii poate nu inteleg ce este acest "ceva mai mult", totusi ei simt nevoia sa-l celebreze. Ei sunt infometati si insetati de viata sacramentala.



Nu este deci intamplator faptul ca relatarea biblica despre cadere se concentreaza din nou asupra hranei. Omul a mancat din fructul oprit. Fructul acelui pom, indiferent de semnificatia lui, era diferit de oricare alt fruct din gradina raiului; el nu i-a fost oferit ca dar omului. Pentru ca n-a fost dat, pentru ca n-a fost binecuvantat de Dumnezeu, era o hrana a carei consumare a fost condamnata a fi comuniune doar cu ea insasi, si nu cu Dumnezeu. Fructul oprit este imaginea lumii care este iubita doar pentru ea insasi, iar mancarea lui este imaginea vietii inteleasa ca scop in sine.



A iubi nu este usor, si omenirea a ales sa nu raspunda iubirii lui Dumnezeu. Omul a iubit lumea, dar ca scop in sine, si nu ca transparenta spre Dumnezeu. Si omul a facut acest lucru intr-un mod atat de consecvent, incat acesta a devenit ceva care pluteste "in aer". Este firesc pentru om sa experieze lumea ca opaca, si nu patrunsa de prezenta lui Dumnezeu. Pare firesc a trai o viata care sa nu fie multumire pentru darul lui Dumnezeu, care este lumea. Pare firesc a nu fi euharistic.



Lumea este o lume cazuta pentru ca s-a indepartat de constiinta ca Dumnezeu este totul in toate. Acumularea acestei lipse de cinstire fata de Dumnezeu este pacatul originar care vatama lumea. Chiar si religia acestei lumi cazute nu o poate vindeca sau rascumpara, pentru ca a acceptat restrangerea lui Dumnezeu la o zona numita "sacra" ("spirituala", "supranaturala"), opusa lumii, care este "profana". Ea a acceptat secularismul atotcuprinzator care incearca sa sustraga lumea de la Dumnezeu.



Dependenta fireasca a omului de lume era menita sa fie transformata in mod constant intr-o comuniune cu Dumnezeu, in care se afla toata viata. Omul era menit sa fie preot al unei euharistii, aducand lumea in dar lui Dumnezeu, si prin aceasta daruire el urma sa primeasca viata ca dar. Dar. in lumea cazuta omul nu are puterea preoteasca de a face acest lucru. Dependenta lui de lume devine un circuit inchis, si capaci: tatea lui de a iubi este abatuta de la tinta ei. El inca iubeste, este inca infometat. El stie ca este dependent de ceva ce este dincolo de el. Totusi dragostea si dependenta lui se raporteaza doar la lumea in sine. El nu stie ca a respira poate fi comuniune cu Dumnezeu. El nu-si da seama ca a manca poate insemna a primi viata de la Dumnezeu, mai mult decat in intelesul ei fizic. El uita ca lumea, aerul ei, mancarea ei nu pot aduce viata prin ele insele, ci doar in masura in care sunt primite si acceptate pentru Dumnezeu, in Dumnezeu si ca purtatoare ale darului divin al vietii. Luate in sine, ele pot produce doar aparenta vietii.



Atunci cand vedem lumea ca un scop in sine, totul capata o valoare in sine si, prin urmare, pierde orice valoare, pentru ca doar in Dumnezeu se gaseste intelesul (valoarea) a toate, si lumea este plina de sens doar atunci cand ea este "sacrament" al prezentei lui Dumnezeu. Lucrurile tratate doar ca lucruri in sine se distrug pe ele insele, pentru ca doar in Dumnezeu au ele viata. Lumea naturii, separata de izvorul vietii, este o lume muribunda. Pentru cel care considera ca hrana in sine este izvorul vietii mancarea este comuniune cu aceasta lume muribunda, este comuniune cu moartea. Hrana in sine este moarta, este viata care a murit si de aceea trebuie pastrata in frigidere, ca si un cadavru.



Pentru ca "plata pacatului este moartea". Viata pe care omul a ales-o a fost doar o aparenta a vietii. Si Dumnezeu i-a aratat ca el insusi a decis sa manance paine intr-un fel care pur si simplu il va reintoarce in pamantul din care atat el, cat si painea au fost luati. "Pentru ca tarana esti si in tarana te vei intoarce". Omul a pierdut viata euharistica, el a pierdut viata vietii insesi, puterea de a o transforma in Viata. El a incetat sa fie preotul lumii, si a devenit sclavul ei.



In relatarea biblica ni se spune ca aceasta s-a petrecut in "racoarea serii", adica noaptea. Si Adam, atunci cand a parasit gradina raiului, unde viata era menita sa fie euharistica - o oferire a lumii cu multumire lui Dumnezeu, a aruncat intreaga lume in intuneric. Intr-una din frumoasele cantari din imnologia bizantina, Adam este infatisat stand in afara raiului si plangand la portile lui. Aceasta este imaginea omului insusi.



Extras din "Pentru viata lumii" - Parintele Alexander Schmemann

Cate ceva despre suferinta

Dumnezeu nu a creat suferinta.

 Poate parea o afirmatie exagerata pentru majoritatea dintre oamenii contemporani, actuali.

Tinand seama de acest adevar, putem afirma ca suferinta este rea. Doar sa aruncam o privire retrospectiva si  voi demonstra ca ea nu a fost prezenta in Paradis si nu-si va gasi loc nici in "locasurile  de Lumina", de unde cei alesi se bucura si slavesc pe Dumnezeu.. Insa, tinand seama de caderea omului in pacat si de faptul ca nu a fost creat sa sufere, ci sa se bucure, Dumnezeu preface suferinta intr-un mijloc de a dobandi bunatatile duhovnicesti.

Pentru cei pacatosi, suferintele sunt urmari ale pacatelor lor. A te indrepta spre ceea ce are mai putina fiinta, a te indeparta de Dumnezeu, echivaleaza cu a incepe sa suferi. Cel ce ramane in pacat, ramane in suferinta, iar aceasta suferinta, nevointa nu mantuieste.

In momentul in care omul doreste sa nu mai aiba insotire cu pacatul, vrea sa se uneasca cu Hristos, primeste puterea de a infrunta suferinta  din punct de vedere spiritual,duhovnicesc.

 Consecinta?

 Scenariul e acesta, atestat de generatii....

 El nu se razvrateste impotriva lui Dumnezeu si nu se leapada de El. Dimpotriva, daca ramane in  starea de pacate, va vedea prin suferinta un Dumnezeu care si-a propus sa-l chinuie, si asa ajunge sa-L creada pe Dumnezeu ca fiind nedrept. Insa, El fiind iubire il cheama pe om la Sine neincetat, indiferent de starea in care acesta se afla. In aceste situatii, oamenii sunt chemati prin suferinta, pentru ca le respecta libertatea.

Pentru cei drepti, prezenta suferintei este semnul progresului duhovnicesc. Adevaratii crestini nu fug de  suferinta. A fugi de ea, echivaleaza cu a pierde virtutile pe care le-ar fi putut dobandi la capatul lor.

Pentru cei drepti, nimic nu este intamplator in aceasta viata. Ei stiu ca suferinta este data de Dumnezeu ca mijloc de intarire in dragoste. Numai asa putem intelege de ce Iov nu-L blestema pe Dumnezeu, ci I se inchina si-L binecuvanteaza (Iov 1,21). Nu intamplator s-a spus ca Iov il prefigureaza pe Hristos, caci el nu va mai privi suferinta ca o urmare a pacatului, ci ca pe o unealta a mantuirii sale. Asta nu inseamna ca Iov este asemeni lui Hristos, caci prin rabdarea suferintei, Iov nu se mantuieste decat pe sine, in timp ce Hristos este pentru intreg neamul omenesc izvor de mantuire.

Pentru ca am amintit de dreptul Iov, trebuie sa subliniez amanuntul ca el nu a cautat suferinta. Cel ce cauta suferinta, cu gandul ca ii poate aduce un folos duhovnicesc, trebuie sa stie ca se afla intr-o cautare nefireasca. Asadar, nici aceasta suferinta nu mantuieste.

In concluzie, trebuie sa retinem ca suferinta trebuie primita si indurata doar atunci cand nu poate fi inlaturata, numai atunci ea devine mantuitoare

   Inspirat dupa anumite ganduri, idei de pe www.crestinortodox.ro

                                                                                                             Noi suntem Minunea