Intrarea Domnului in Ierusalim

Sarbatoarea Intrarii lui Hristos in Ierusalim este cunoscuta in popor sub denumirea de Florii.In trecut aceasta sarbatoare se mai numea si Duminica aspirantilor la Botez, deoarece in aceasta zi catehumenii, care fusesera admisi la Botez, mergeau la episcop pentru a primi Crezul ca marturisire de credinta. Aceasta duminica a purtat si denumirea de Duminica gratierilor, pentru ca in cinstea ei, imparatii acordau gratieri.

Biserica vede in aceasta sarbatoare inaintarea lui Hristos spre jertfa de pe cruce. El putea sa evite moartea, insa, o primeste de buna voie pentru a o birui. Lui nu-i este impusa moartea ca o necesitate, asa cum ne este impusa noua. De aceea El moare pentru altii, nu pentru Sine. El nu avea pacatul imprimat in firea Sa, ca noi toti, pentru ca S-a nascut ca om prin voia Sa.

Existand din vesnicie ca Dumnezeu, El a luat firea omeneasca, dar a incadrat-o in ipostasul dumnezeiesc. Daca s-ar fi nascut ca orice om din pacat, prin pasiune omeneasca, ar fi murit pentru El si nu pentru noi. Ar fi ramas in moarte ca orice om, deci nu ar fi inviat. Intrarea in Ierusalim este o prefigurare a Intrarii in Ierusalimul ceresc. Astfel, nu intamplator noi cantam in noapte de Pasti: "Lumineaza-te, lumineaza-te noule Ierusalim".

In legatura cu acest eveniment, evanghelistul Matei noteaza: "Spuneti fiicei Sionului: Iata imparatul tau vine la tine bland si sezand pe asina, pe manz, fiul celei de sub jug" (Matei 21, 5).

Floriile si manzul asinei sunt elemente esentiale ale acestei icoane.

In interpretarea Sfintilor Parinti, asina preinchipuie poporul iudeu, in timp ce manzul prefigureaza neamurile care urmau sa fie chemate la credinta.

Aceasta interpretare este dreapta, pentru ca stim ca iudeii il vor prigoni pe Hristos si paganii Il vor primi. Cei mai multi dintre pagani vor fi purtatori de Hristos de-a lungul istoriei si vor intra cu El in Ierusalimul de sus, in Imparatia cerurilor.

"Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El si I le-au facut Lui". In general, ucenicii au inteles foarte putin din ceea ce s-a intamplat cu Invatatorul lor pana cand El le-a sporit intelegerea (Luca 24,45) si Duhul lui Dumnezeu i-a luminat cu limbi de foc. Numai atunci au priceput ei toate lucrurile, aducandu-si-le aminte.

Sfantul Ignatie Brancianinov vede in "Manzul asinei" si altceva. Acest manz il descopera pe omul manat de pofte dobitocesti, lipsit de libertatea sa duhovniceasca, legat de impatimire si de obisnuinta vietii trupesti. Invatatura lui Hristos desface asinul de iesle, adica de implinirea voii pacatoase si trupesti. Dupa aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, isi pun pe asin hainele: pe el Se asaza Domnul si savarseste pe el intrarea in Ierusalim.

Asta inseamna ca dupa ce omul paraseste viata pacatoasa, este adus la Evanghelie si imbracat, ca in niste haine apostolesti, in cunoasterea lui Hristos si a poruncilor Lui. Atunci Se asaza pe el Domnul, aratandu-i-Se duhovniceste si salasluind duhovniceste in el, precum a binevoit a fagadui: "Cela ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste: si cel ce Ma iubeste, iubit va fi de Tatal Meu. De Ma iubeste cineva, a grait El, cuvantul Meu va pazi; si Eu il voi iubi pe el, si Ma voi arata lui; si Tatal Meu il va iubi pe el, si la el vom veni, si locas la dansul vom face" (Ioan 14, 21, 23).

Astfel, Hristos Se asaza pe insusirile firesti ale omului care s-a supus Lui, care si-a insusit invatatura Lui cea atotsfanta, si il aduce, sezand pe el, in cetatea duhovniceasca a lui Dumnezeu, in Ierusalimul al carui ziditor este Dumnezeu, nu omul.

Multimea Il primeste pe Mantuitorul in Ierusalim cu aceste cuvinte: "Osana Fiului lui David; binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului! Osana intru cei de sus!" (Matei 21, 9). Invierea lui Lazar era cauza careia i se datora, in cea mai mare masura, aceasta primire insufletita. Dar sa nu uitam, ca acelasi popor care-L slavise si-L primise ca pe un imparat, peste cateva zile va striga, incitat de farisei si de carturari: "Rastigneste-L! Rastigneste-L!".

Evreii care participau la aceasta sarbatoare, asteptau de la Hristos sa fie un conducator care sa modifice situatia politica in folosul lor, si nu un Dumnezeu coborat printre oameni, spre a-i izbavi de pacat. E adevarat ca au existat si multi iudei care s-au daruit Domnului, crezand in El fara sovaiala.

Floriile si ramurile de salcie sunt alte simboluri ce, si omului modern ii folosesc.

Dupa modelul multimii din cetatea Ierusalimului care l-a intampinat pe Mantuitorul cu ramuri de finic, Biserica Ortodoxa a randuit ca in aceasta zi sa imparta credinciosilor ramuri de salcie binecuvantate. Ramurile de salcie simbolizeaza biruinta asupra mortii prin invierea lui Lazar si prevestesc biruinta asupra mortii prin Invierea lui Hristos.

In duminica Floriilor, Biserica a randuit sa fie dezlegare la peste. In seara acestei duminici, incep deniile din saptamana Sfintelor Patimi.

 Sursa
 http://crestinortodox.ro/

 Dumnezeului nostru Slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin

                                                                                       Noi suntem Minunea

Cartea profetului Isaia cap 53(fragment) - Biblia Ortodoxa

Isaia 53 - Biblia Ortodoxa

1. Cine va crede ceea ce noi am auzit şi braţul Domnului cui se va descoperi?
2. Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, şi ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici
frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag.
3. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul
înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă.
4. Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl
socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu,
5. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a
fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat.
6. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra
Lui fărădelegile noastre ale tuturor.

7. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi
ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa.
8. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe
pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte.
9. Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui,
cu toate că nu săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui.
10. Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferinţă. Şi fiindcă Şi-a dat viaţa ca jertfă
pentru păcat, va vedea pe urmaşii Săi, îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului în mâna Lui va
propăşi.
11. Scăpat de chinurile sufletului Său, va vedea rodul ostenelilor Sale şi de mulţumire Se va
sătura. Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi, şi fărădelegile lor le va
lua asupra Sa.
12. Pentru aceasta Îi voi da partea Sa printre cei mari şi cu cei puternici va împărţi prada, ca
răsplată că Şi-a dat sufletul Său spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost numărat. Că El
a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa."

Dumnezeului nostru i se cuvine Slava, acum si pururea si in vecii vecilor Amin!

Noi suntem Minunea

Sfintii 40 de Mucenici

Sfintii 40 de Mucenici sunt praznuiti de Biserica Ortodoxa, in fiecare an, pe data de 9 martie. Acesti mucenici au trait in vremea imparatului Licinius (308-324), prigonitor al crestinilor. Sfintii 40 de Mucenici erau soldati crestini si faceau parte din Legiunea a XII-a Fulminata din Armenia. Acestia nu erau doar romani de origine, ci si greci, amestecati cu armeni.

Afland despre credinta lor, Agricola, guvernatorul Armeniei, i-a silit sa se inchine idolilor. Refuzand, au fost intemnitati timp de opt zile si batuti cu pietre. Prin semne divine au fost insa intariti in dreapta credinta. Dupa aceste chinuri, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin inghetare in lacul Sevastiei. La miezul noptii, unul dintre cei 40 de mucenici, a iesit din apa din cauza gerului. Alergand spre baia calda, pusa de cei ce slujeau idolilor, a murit. Cei ramasi sa indure gerul au inceput sa se roage: "Ajuta-ne Dumnezeule, Mantuitorul nostru, usureaza-ne sarcina si alina iutimea vazduhului, ca spre Tine nadajduim, ca sa nu ne rusinam si sa cunoasca toti ca ne-am mantuit strigand catre Tine“. In urma acestei rugaciuni s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a incalzit, gheata s-a topit si 40 de cununi stralucitoare au pogorat asupra mucenicilor. Unul dintre soldatii de paza, uimit ca in miezul noptii o lumina din cer incalzeste apa si ca o cununa din cele 40, pogorate peste mucenici, nu are peste cine sa se aseze, s-a aruncat in apa, marturisind ca si el este crestin.

Pentru ca au fost scosi vii din lac, trupurile lor au fost arse si oasele aruncate in lac. Dupa trei zile, Sfintii s-au aratat episcopului Petre, cerandu-i sa-i scoata din apa. Crestinii le-au scos si le-au ingropat cu mare cinste.

Cei patruzeci de Sfinti Mucenici sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isichie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetius, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Domitian, Gaiu, Leonte, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton, Aglaie.

Sarbatoarea crestina a Sfintilor 40 de Mucenici din Sevastia s-a suprapus peste inceperea anului agricol traditional si a generat o sarbatoare traditionala romaneasca, Mucenicii sau Macinicii. In credinta populara in ziua mucenicilor se incheie zilele babelor, lasand loc zilelor mosilor. De aceea, in aceasta zi se fac numeroase ritualuri de alungare a gerului, cum ar fi: lovirea pamantului cu bate sau maiuri, rostind descantece, pentru ca sa iasa caldura si sa intre gerul, sau jocul copiilor peste foc.

In ziua de 9 martie, in toate comunitatile rurale era obiceiul de a se scoate plugul la arat.

Dupa ce plugul era trecut prin foc de catre fierarul (faurul) satului, era reparat, curatat si purificat. Intre plugari se incheiau intelegeri pentru intovarasire la arat, iar in dimineata acestei zile plugul era scos in fata casei in mod festiv. Acesta era momentul ce deschidea, de fapt, ciclul sarbatorilor de primavara, presarat cu numeroase obiceiuri.

Patruzeci sau patruzeci si patru de mucenici?

Dupa traditia crestina, sfintii martiri au fost 40, dupa cea geto-dacica, au fost 44, atatea fiind si zilele dintre 9 Martie si 23 Aprilie. In unele zone, exista pana astazi credinta, ca acesti sfinti au fost 44. Folcloristul Simion Florea Marian a tiparit o legenda, din Fratautul Vechi - Moldova, unde se vorbeste de ziua celor 44 de Sfinti.

Dumnezeului nostru i se cuvine marire si cinste in vecii vecilor , Amin!

Cuvant al Sfantului Ioan de Kronstadt

 “Dacă cu adevărat cineva cere cu tot sufletul ceva, rugându-se lui Dumnezeu, e imposibil ca in toata Milostivirea Sa sa nu raspunda cu ceva bun şi de folos!

 Insa,se cuvine să ne pregătim înainte de a ne ruga, ţinând puternică, neclintită credinţa şi să luam din vreme măsuri împotriva îndoielii şi necredinţei.

 Căci rău ne va fi dacă în timpul rugăciunii inima  ne va slăbi în credinţă, nerămânând statornică în ea. Atunci nici să nu ne treacă prin minte că vom primi de la Dumnezeu ce-am cerut, îndoindu-ne că ni se va da, fiindcă L-am jignit pe Dumnezeu; iar Dumnezeu îi lipseşte de dar pe cei ce îi aduc jignire. „Toate câte veţi cere – zice Domnul – rugându-vă cu credinţă veţi primi” (Matei 21, 22). “

Aceasta înseamnă că ceea ce se cere fără credinţă sau cu îndoială nu se primeşte. Şi se mai spune încă: „dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi” (Matei 21, 21), veţi putea mişca şi munţii din loc. înseamnă că cine se îndoieşte şi nu are credinţă nu va putea face aceasta. „Să ceară (tot omul) cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială – spune apostolul Iacov… Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu. Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale” (Iacov 1, 6-8).

Inima care se îndoieşte că Dumnezeu i-ar putea da ceea ce cere îşi primeşte pedeapsa, se simte chinuită şi apăsată de îndoială. Să nu-L mânii pe atotputernicul Dumnezeu nici cu o umbră de îndoială, mai cu seamă atunci când ştii că ai simţit nu o dată asupră-ţi atotputernicia Lui. Îndoiala este hulă împotriva lui Dumnezeu, o minciună fără ruşine a inimii, expresie ea însăşi a duhului minciunii care s-a oploşit în inimă, luând locul Duhului adevărului.

Teme-te şi fereşte-te de ea ca de un şarpe veninos – sau mai bine zis, n-o lua în seamă, nu-i da nici cea mai mică atenţie.

Ţine minte că, atunci când I te rogi, Dumnezeu aşteaptă de la tine un răspuns afirmativ la întrebarea pe care ţi-o pune înlăuntrul tău: „Crezi că pot să fac Eu aceasta?” Iar tu trebuie să răspunzi din adâncul inimii: „Da, Doamne!” (Matei 9, 28). Şi fi-va atunci după credinţa ta.

Te mai pot ajuta să-ţi înfrângi îndoiala sau necredinţa şi următoarele raţionamente: îi cer lui Dumnezeu:

1) ceva ce există, nu ceea ce ar putea ţine doar de domeniul imaginarului, al fantasticului; ceva ce există şi a primit viaţă de la Dumnezeu, „căci fără El nimic nu s-a făcut, din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). Aceasta înseamnă că nimic nu există fără El, în tot ce există şi totul, fie că a luat fiinţă de la El, fie că fiinţează cu îngăduinţa Lui sau se face prin făpturile cărora El le-a dat însuşiri şi putere de a face, şi că în tot ce există, El, Domnul, este Stăpân atotputernic. Şi nu numai atât. El „cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt” (Romani 4, 17). înseamnă că dacă aş cere şi ceea ce nu este încă, El mi l-ar putea da, făcându-l.

2) Pot să cer ceea ce este cu putinţă, ştiind că pentru Dumnezeu este cu putinţă ceea ce oamenilor le este cu neputinţă. Inseamnă că nici în această privinţă nu mi se pun oprelişti. Fiindcă Dumnezeu ar putea face pentru mine chiar şi ceea ce, după mintea mea, ar fi cu neputinţă. Nenorocirea vine însă de-acolo de unde în credinţa noastră se amestecă o judecată mioapa, care, asemenea unui păianjen, prinde adevărul în plasa raţionamen­telor, concluziilor şi analogiilor sale. Credinţa îmbrăţişează şi percepe dintr-o dată, în timp ce raţionamentul ajunge la adevăr pe căi ocolitoare.

Credin­ţa este un mod de comunicare între un suflet şi altul; raţionamentul este o co­municare la nivelul intelectului sau pur şi simplu la un nivel material. Unul este duh, celălalt, trup.

(Sfântul Ioan de Kronstadt)

Dumnezeului nostru lauda!

Noi suntem Minunea

Cateva cuvinte despre lumea ingerilor

„Sa ridici ochii la ceruri, cand toti oamenii privesc in pamant, nu este usor. Sa adori ingerii Luminii, cand toti oamenii adora faima si bogatiile, nu este usor. Dar cel mai dificil lucru dintre toate este de a gandi cum gandesc ingerii si de a actiona ca ingerii.” (Evanghelia Eseniana)




Despre ingeri



Caracterul unitar al lumii il arata, in primul rand, originea fapturilor, toate fiind aduse la existenta, din nimic, de catre Dumnezeu.



Lumea, ca un ansamblu unitar si armonios al intregii creatii, consta din doua parti : lumea materiala si lumea spirituala.



Lumea ingerilor, creata de Dumnezeu, este exprimata prin cuvantul cer, din Scriptura : "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul" (Fac, 1, 1).



Originea ingerilor



Ca si intreaga creatie, ingerii sunt creati de Dumnezeu, din nimic, nu din ceva preexistent si nici din fiinta lui Dumnezeu.



Invatatura Bisericii despre ingeri are la baza datele Sfintei Scrip¬turi. Chiar daca referatul biblic despre creatie nu vorbeste in mod precis, determinat, despre crearea ingerilor, acest adevar este exprimat prin cuvintele : "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul" (Fac, 1, 1). Cerul inseamna lumea spirituala a puterilor ceresti, a ingerilor, iar pamantul, lumea materiala.



Nu se aminteste, in mod expres, in referatul creatiei, crearea ingerilor, din cauza ca evreii erau inclinati spre idololatrie. Pentru originea ingerilor putem lua in considerare urmatoarele versete: "Numai Tu esti Domn si numai Tu ai facut cerurile, cerurile ce¬rurilor si toata ostirea lor, pamantul si toate cele de pe el..." (Num., 9, 6) ; "Pentru ca in Acesta (Fiul) au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute, fie Tronuri, fie Domnii, fie Capetenii, fie Stapaniri. Toate s-au facut prin El si pentru El" (Col. 1,16).



Ostirea cereasca sau cele nevazute sunt lumea spirituala, iar Tronuri, Domnii etc. sunt cete ingeresti (I Petru, 3, 22 ; Efes., 1, 20-21).



Adevarul ca ingerii sunt creati de Dumnezeu si formeaza lumea du¬hurilor netrupesti este exprimat de Biserica in Simbolul niceo-constantinopolitan, dupa care Dumnezeu este Creatorul "tuturor celor vazute si nevazute” (art. 1).



Despre timpul crearii ingerilor, Sfanta Scriptura nu ne spune nimic precis. Putem afirma ca in momentul caderii omului, nu numai ca existau duhu¬rile, dar unele dintre ele nu mai erau in starea de la inceput, deci cazusera, ingerii existau si in ziua a patra, caci atunci cand s-au facut stelele, ei laudau pe Dumnezeu (Iov, 38, 7).



Existenta ingerilor



Ca fiinte spirituale netrupesti, ingerii sunt in afara conditiilor si experientelor obisnuite prin care noi cunoastem existenta fiintelor si lucrurilor.



In vechime, existenta ingerilor a fost tagaduita de saduchei (Fapte, 23, 8), iar in decursul timpului de catre socinienii si teologii protestanti rationalisti care socotesc ca ingerii sunt fiinte fictive sau personificari ale insusirilor dumnezeiesti si ca Mantuitorul Iisus Hristos si apostolii, vorbind despre ingeri, s-au acomodat credintelor iudeilor pe care aces¬tia le-ar fi imprumutat de la pagani si in special de la babilonieni, pe cand se aflau in robie.



Existenta ingerilor este afirmata, insa, in mod clar, si in multe lo¬curi din Sfanta Scriptura, de la prima ei carte pana la ultima. Astfel, dupa scoaterea din rai a primilor oameni, ingerii pazeau drumul spre pomul vietii (Fac, 3, 24), un inger a oprit pe Avraam de a jertfi pe fiul sau Isaac (Fac, 22, 11) ; Iacob vede in vis, la Betel, ingeri ai lui Dumnezeu suindu-se si coborand pe o scara intre cer si pamant (Fac, 28, 12-13) ; ingerul Domnului se arata lui Balaam (Num., 22, 22 urm.).



Ingerii se inchina lui Dumnezeu (Deut., 32, 43). In toate aceste locuri, ingerii apar ca fiinte personale, deosebite de Dumnezeu si de oameni. Ingerii sunt superiori omului (Ps. 8, 6), dar au si ei anumite lipsuri si sunt marginiti (Iov, 4, 17-18).



In fata acestor dovezi, cuprinse cele mai multe in carti anterioare captivitatii babilonice, afirmatia ca iudeii au imprumutat credinta in in¬geri de la paganii cu care au venit in contact si indeosebi de la babilo¬nieni este cu totul neintemeiata. Dupa conceptiile religioase necrestine, panteista sau dualista, spiritele sau demonii sunt numai emanatii din divinitate, iar dupa invatatura Sfintei Scripturi, ingerii sunt creaturi ale lui Dumnezeu.



Incepand cu Evangheliile, toate cartile Noului Testament relateaza des¬pre multe aparitii de ingeri ca despre fapte istorice. Ingerul Gavriil anunta preotului Zaharia nasterea sfantului Ioan Botezatorul, (Luca, 1, 11-13) ; acelasi inger vesteste Sfintei Fecioare Maria nasterea ca om a Fiului lui Dumnezeu (Luca, 1, 28-32) ; un inger ii descopera lui Iosif intruparea cea mai presus de fire a Fiului lui Dumnezeu si despre alte evenimente in lega¬tura cu dumnezeiescul Prunc (Matei, 1, 20 ; 2, 13, 19) ; un inger se arata pastorilor de langa Betleem si corurile canta slava lui Dumnezeu la nas¬terea Mantuitorului (Luca, 2, 9-13).



Ingerii slujesc lui Iisus dupa is¬pita din pustie (Matei, 4, 11) si tot un inger Il intareste in gradina din Ghetsimani (Luca, 22, 43). Ingerii vestesc femeilor mironosite invierea lui Hristos (Matei, 28, 2-8 ; Marcu, 16, 5-8 ; Luca, 24, 4-8 ; Ioan, 20, 12) ; un inger se arata apostolilor la inaltare si le anunta a doua venire intru marire a Mantuitorului (Fapte, 1, 10, 11).



Explicand parabola neghinei, Mantuitorul pune pe ingeri pe acelasi plan al realitatii cu Fiul Omului, cu lumea, cu fiii imparatiei etc. (Matei, 13, 37-39). Adica, ingerii sunt fiinte tot asa de reale ca si celelalte fiinte si lucruri din textul parabolei. Ingerii vad neincetat fata Parin¬telui ceresc si mijlocesc pentru oameni (Matei, 18, 10). Ei nu se con¬funda nici cu Dumnezeu, nici cu oamenii, si nu cunosc toate pe care le cunoaste Dumnezeu (Marcu, 13, 32) ; ei vor insoti pe Mantuitorul la a doua venire (Matei, 25, 31 ; Luca, 9, 26)



Natura ingerilor



Dupa natura lor, ingerii sunt duhuri curate, adica imateriale si ne¬corporale, mult inferioare lui Dumnezeu, superioare omului, dar mar¬ginite si nemuritoare; Sfanta Scriptura ii numeste duhuri: "Nu sunt oare toti (ingerii) duhuri slujitoare...?" (Evr., 1, 14). Fiind duhuri netrupesti, la ingeri nu se poate vorbi de sex ; (Fac, 6, 2), deci ei nu se casato¬resc, nu se inmultesc (Matei, 22, 30) si nici nu pot sa moara (Luca, 20, 35-36).



Ingerii au "o fire rationala, spirituala, libera si schimbatoare in felul de a gandi sau de a voi, caci tot ceea ce este creat este schimbator. Numai ceea ce este necreat este neschimbator. Tot ceea ce este rational este si liber. Asadar, pentru ca ingerul are o fire rationala si spirituala este liber f iar pentru ca este creat si schimbator, are facultatea de a ramine si a progresa in bine sau de a se indrepta spre rau" (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 3 ; trad. rom., p. 80-81). Dar, odata cazuti, nu se mai pot pocai si indrepta. Numai omul are parte de pocainta din pricina slabiciunii trupului.



"Ingerii sunt - cum afirma sfantul Ioan Damaschin - lumini spirituale secundare, care isi au luminarea din lumina primara fara de inceput. Nu au nevoie de limba si de auz, ci isi transmit unii altora propriile lor ganduri si hotarari fara sa rosteasca un cuvant." (Ibidem).



Fiind fiinte spirituale netrupesti, ingerii sunt nevazuti (Col. 1, 16). Totusi, dupa voia lui Dumnezeu si pentru indeplinirea slujbei lor, in¬gerii pot sa ia forma omeneasca, de barbat sau tanar (II Regi, 6, 17 ; Fac, 32, 25), pot sa vorbeasca omeneste si sa manance, apar imbracati si uneori purtind aripi (Fac, 32, 25 ; Luca, 24, 4 ; Matei, 28, 3 ? Apoc, 14, 6 ; Isaia, 6, 2).



Desi sunt fiinte spirituale netrupesti, ingerii sunt circumscrisi, caci atunci cand sunt in cer nu sunt pe pamant si cand sunt trimisi de Dumnezeu pe pamant nu raman si in cer (Ibidem).



Starea morala actuala a ingerilor buni este una de sfintenie si de ne-pacatuire, dar nu prin insasi natura lor, ci prin harul divin. Conlucrand cu harul divin, ingerii s-au desavarsit in bine, asa incat nu pot sa pacatuiasca. Deci nepacatuirea ingerilor este re¬zultatul rezistentei lor fata de ispite, al persistentei in bine si al intari¬rii prin harul dumnezeiesc.

   

Sursa:
http:// http://www.crestinortodox.ro/

         Dumnezeului nostru Lauda!

                                                                                        Noi suntem Minunea!

Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip, sărbătoare de suflet în Dobrogea străbună

Descoperirile arheologice, zecile de bazilici şi sfintele moaşte descoperite pe pământul Dobrogei dovedesc faptul că încă din primele secole credinţa propovăduită de Sfântul Apostol Andrei, încreştinătorul României, a fost acceptată şi mărturisită de credincioşii din aceste ţinuturi.

Unele dintre cele mai preţioase odoare ale Bisericii Ortodoxe în general şi ale Bisericii Ortodoxe Române în special sunt moaştele Sfinţilor Zotic, Atal, Camasie şi Filip, descoperite la Niculiţel.

Despre aceşti patru sfinţi mucenici şi despre manifestările prilejuite cu ocazia prăznuirii lor, la 4 iunie, ne-a vorbit chiar episcopul locului, Preasfinţitul Părinte Visarion, Episcopul Tulcii.

-Preasfinţia Voastră, din ce clase sociale proveneau martirii care au pătimit pentru credinţa în Hristos şi ce rol au avut?

-Precum se ştie din descoperirile istorice, Dobrogea sau Scytia Minor - această provincie istorică - a dat, în cele dintâi veacuri creştine, mulţi martiri care au pătimit pentru Hristos şi pentru învăţătura Sa evanghelică. Între aceştia se numără slujitori ai altarului, episcopi, preoţi, diaconi şi citeţi, alţii - soldaţi din armata romană, precum şi credincioşi, bărbaţi şi femei de diferite vârste şi îndeletniciri. Cu râvnă sfântă ei duceau mai departe lucrarea de propovăduire a Evangheliei, în mijlocul strămoşilor noştri, începută pe aceste locuri de Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, şi ucenicii săi.

-Preasfinţia Voastră, Sfinţii Mucenici de la Niculiţel sunt printre cei mai vechi mucenici cunoscuţi în ţara noastră. Unde şi când au pătimit ei pentru Hristos?

-Cinstirea Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip se face din vechime în ziua de 4 iunie. Ei fac parte din grupul de 36 de mucenici care au pătimit pentru Hristos pe pământul ţării noastre, în vechiul Noviodunum, Isaccea de astăzi, între sfârşitul veacului al III-lea şi începutul veacului al IV-lea.

După moartea lor martirică, trupurile acestor mucenici au fost strânse cu multă evlavie de creştinii de atunci şi depuse într-o criptă-martiricon din Niculiţel, care în vremea aceea era o aşezare romană, supusă cetăţii Noviodunum. Deasupra criptei s-a zidit ulterior o bazilică din piatră, foarte încăpătoare, în care preoţii săvârşeau slujbele dumnezeieşti şi învăţau poporul legea iubirii şi a credinţei. Această bazilică a devenit, cu timpul, un însemnat centru de viaţă duhovnicească. Din cauza războaielor, înrobirii şi pustiirii din partea unor neamuri năvălitoare, care au dus la căderea cetăţii Noviodunum, în timp această bazilică a căzut pradă ruinei, zidurile s-au prăbuşit şi au acoperit sub moloz şi cripta, aflată sub pardoseala altarului şi în care se găseau trupurile mucenicilor lui Hristos.

-Se ştie că sfintele moaşte ale Sfinţilor Mucenici s-au descoperit printr-o minune. Ce ne puteţi spune, Preasfinţia Voastră, în legătură cu acest fapt?

-Taina celor patru martiri s-a descoperit abia în zilele noastre, printr-o fericită întâmplare. În vara anului 1971, în urma unor ploi năvalnice, pe o uliţă lăturalnică din satul Niculiţel, apele au săpat pământul şi au scos la iveală o cupolă de piatră. Făcându-se cercetări, a fost descoperită cripta martirilor, păstrată neatinsă. Înăuntrul criptei s-a găsit un sicriu din lemn în care se aflau osemintele întregi a patru bărbaţi, aşezate după obiceiul creştinesc, cu capul spre apus şi picioarele către răsărit. Pe pereţi, deasupra sicriului, erau două inscripţii greceşti săpate în tencuială şi vopsite cu roşu. În prima era scris: „Martirii lui Hristos“, iar în a doua „Martirii Zoticos, Atalos, Camasis, Filipos“. Fiecare inscripţie era străjuită de Cruce cu monograma Mântui-torului Iisus Hristos (XP).

În afară de numele şi locul unde au pătimit şi au fost înmormântaţi, se ştie doar că ei au fost cinstiţi ca sfinţi din primele veacuri creştine. Iar numele lor sunt trecute în martirologiile siriac şi ieronimian, care aşază pomenirea lor, împreună cu a celorlalţi mucenici ai lui Hristos martirizaţi la Noviodunum, în ziua de 4 iunie, zi în care Biserica Ortodoxă îi cinsteşte până astăzi.

Faptul că au fost aduşi de acolo la Niculiţel, localitate mai ferită din calea barbarilor, că au fost înmormântaţi în aceeaşi criptă cu alţi martiri mai vechi şi că deasupra lor s-a ridicat o bazilică măreaţă, dovedeşte evlavia şi cinstirea ce li s-a arătat de strămoşii noştri, care vedeau în jertfa lor prelungirea jertfei mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos.

-Ce s-a întâmplat cu sfintele moaşte?

-Sfintele moaşte au rămas multă vreme acolo, în cripta unde au fost descoperite, în bătaia ploii, a vânturilor şi a zăpezii, chipurile - să fie cercetate de către specialişti din Bucureşti.

Din dispoziţia fericitului întru adormire Antim Nica - arhiepiscopul Dunării de Jos -, într-o noapte (17 ianuarie 1973) ele au fost ridicate de către arhiereul-vicar de atunci, Gherasim Constănţeanul (actualmente episcop al Râmnicului), împreună cu preotul consilier Dumitru Capaciurea din Măcin şi duse - cu toate interdicţiile autorităţilor vremii de atunci - la Mănăstirea Cocoş, unde au fost aşezate spre venerarea credincioşilor. Sfintele moaşte se păstrează într-un baldachin sculptat în lemn de cireş şi care are zugrăvită pe el icoana sfinţilor, iar candelele de la cele patru racle ale sfinţilor, spun vieţuitorii mănăstirii, nu s-au stins de atunci niciodată.

Acest fapt este imortalizat într-o frescă din pronaosul bisericii vechi cu hramul „Sf. Atanasie cel Mare din Niculiţel“ (sec. al XIII-lea), frescă realizată în anul 1990 de către pictorul Grigore Popescu.

De atunci, sfintele moaşte ale martirilor de la Niculiţel sunt izvor de tămăduire şi de îmbărbătare pentru cei care aleargă la acest sfânt lăcaş şi le cer ajutorul lor.

Aceste Sfinte moaşte sunt dovada incontestabilă a vechimii creştinismului pe pământul ţării noastre, care împreună cu latinitatea moştenită de la strămoşii noştri romani sunt cele două coordonate fundamentale ale formării poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi al spiritualităţii sale ortodoxe. Menţionăm, totodată, că în anul 2001, în bazilica din străvechea cetate Halmyris de pe malul Dunării au fost descoperite moaştele a încă doi sfinţi, Epictet şi Astion, martirizaţi în secolul al III-lea al erei creştine, moaşte care acum se păstrează la Mănăstirea Halmyris.

-Preasfinţia Voastră, ce ne puteţi spune despre importanta descoperire a criptei martirice?

-Cercetările arheologice mai noi au descoperit sub nivelul criptei martirice de la Niculiţel resturi care atestă existenţa aici a unui mormânt martiric mai vechi, destinat adăpostirii relicvelor a doi martiri necunoscuţi, cu o construcţie anexă peste care s-au construit martiriconul şi bazilica descoperite în anul 1971. În pământul de sub cripta respectivă s-au găsit şi două vase de ofrandă, precum şi o placă de gresie cu inscripţia în limba greacă: „aici şi acolo sângele martirilor“. Specialiştii consideră că este vorba de un mormânt mai vechi ce cuprindea moaştele a încă doi martiri necunoscuţi. Deci, la Niculiţel avem de a face cu şase martiri descoperiţi, dintre care doi mai vechi, ale căror nume nu se cunosc, iar patru ale căror oseminte s-au păstrat întregi în interiorul criptei şi ale căror nume ne sunt cunoscute din inscripţia de pe pereţii criptei. Din cunoştinţele pe care le avem, se pare că celelalte două trupuri de sfinţi se păstrează la Institutul de Antropologie din Bucureşti.

Păstrarea acestor sfinte moaşte în tainiţa pământului mai bine de o mie de ani, ca şi descoperirea lor în anul 1971 reprezintă, cu adevărat, un lucru dumnezeiesc şi un dar nepreţuit pe care Cerul l-a făcut neamului nostru creştin din naştere şi cinstitor al lui Dumnezeu „Cel minunat întru Sfinţii Săi“.

Deasupra martiriconului s-a construit în anii '80, cu sprijinul financiar al Arhiepiscopiei Dunării de Jos, un edificiu care adăposteşte şi protejează atât martiriconul, cât şi ruinele bazilicii paleo-creştine, precum şi unele exponate din vestigiile găsite aici din timpul săpăturilor arheologice.

-Preasfinţia Voastră, ca ierarh al locului, vorbiţi-ne, vă rugăm, despre manifestările prilejuite de prăznuirea Sfinţilor Mucenici de la Niculiţel.

-În fiecare an, urmând o frumoasă tradiţie instituită de către Înalt Preasfinţitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, în preziua prăznuirii lor se oficiază în biserica mare a Mănăstirii Cocoş Sfânta Liturghie arhierească, la care participă şi preoţii din Protoieria Niculiţel, ca şi o mare mulţime de pelerini. După Sfânta Liturghie, sfintele moaşte sunt scoase şi duse în procesiune la Isaccea - vechiul Noviodunum -, unde au pătimit ei, spre a fi venerate şi de credincioşii din oraş.

Acolo se săvârşeşte Acatistul Sfinţilor şi se rosteşte un cuvânt de învăţătură. Apoi, sfintele moaşte sunt aduse la Niculiţel, la martiriconul unde au fost descoperiţi, şi acolo, seara, se oficiază în sobor slujba Vecerniei şi a Litiei, după care se continuă cu Privegherea de toată noaptea. La sfârşitul acesteia, sfintele moaşte sunt introduse în martiricon şi depuse exact în cripta în care au fost descoperite, unde rămân până în zorii zilei, când sunt scoase din nou la închinat.

Dimineaţa, în ziua pomenirii lor, se săvârşeşte sfinţirea apei, Taina Sfântului Maslu de obşte şi apoi Sfânta Liturghie arhierească, la care slujesc mai mulţi ierarhi, înconjuraţi de un sobor de preoţi şi diaconi. La Sfânta Liturghie asistă o mare mulţime de credincioşi venită din Dobrogea, Moldova, Ţara Românească şi chiar din Ardeal.

După terminarea slujbei şi închinarea credincioşilor, sfintele moaşte sunt duse, tot în procesiune, la Mănăstirea Cocoş, unde sunt aşezate în biserica mare, spre mângâierea credincioşilor şi a vizitatorilor acestui străvechi lăcaş de închinare din nordul Dobrogei, întemeiat aici de călugărul ardelean Visarion, în anul 1833.

Fie ca ziua de prăznuire a Sfinţilor Martiri Zotic, Atal, Camasie şi Filip să ne fie tuturor un imbold întru slujirea Sfintei noastre Biserici străbune şi întru apărarea cu sfinţenie a adevărurilor de credinţă pe care le-am moştenit dintru început, direct de la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Să înălţăm şi noi întru această zi glas de laudă şi să rostim împreună cu imnele bisericeşti cântare de slavoslovie sfinţilor martiri zicând: „Veniţi toţi credincioşii să lăudăm pe Zotic, pe Atal, pe Camasie şi pe Filip, Mucenicii lui Hristos, care au propovăduit adevărata credinţă şi au primit cununa cerească.

Iar voi, fericiţilor, cei ce aveţi îndrăzneală către Dumnezeu, din toate nevoile sloboziţi-ne pe noi, care strigăm:

Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mucenici, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!“

    Sursa: ziarullumina.ro

 

                                                                                                         Noi suntem Minunea

PILDA FIULUI RISIPITOR

PILDA FIULUI RISIPITOR

Duminica trecutã s-a citit din Sfânta Evanghelie, pilda fiului risipitor sau, cum îmi place mie sã spun, pilda tatãlui iubitor. De fapt, din pilda cu fiul risipitor învãtãm mai putin de la fiul risipitor decât de la tatãl iubitor. Fiul risipitor este un om obisnuit, un om ca multi altii, un om care s-a depãrtat de bine si s-a scufundat în rele, un om care nu a tinut seama de tatãl sãu dar care, când a ajuns la necaz, si-a adus aminte cã are un tatã. Poate cã lucrul acesta este cel mai important din câte se spun despre fiul risipitor: si-a adus aminte cã are un tatã. Când a plecat, nu i-a pãsat cã are un tatã! Când a rãtãcit, nu stim cât s-a gândit cã are un tatã. Dar când a ajuns într-o situatie grea, si-a adus aminte cã are un tatã! A stiut despre tatãl sãu cã este asa cum trebuie sã fie un tatã, cã are inimã de tatã.

Fiul risipitor a plecat de la fata tatãlui sãu sã facã ce vrea el. A fãcut ce a vrut si a ajuns în situatia pe care o are în vedere Sfântul Apostol Pavel în Epistola cãtre Romani, cã pe cei care au pãcãtuit, Dumnezeu i-a lãsat la mintea lor nesãbuitã. I-a lãsat sã vadã cum este omul care nu stie de lege, cum este omul care nu stie de Dumnezeu, cum este omul care se încrede în mintea lui, mai ales dacã aceasta este o minte coborâtã, deviatã de la bine, împãtimitã. Asa era si mintea fiului risipitor. "Dã-mi partea ce mi se cuvine din avere!" (Luca 15, 12). Si a primit-o! A primit-o si a risipit-o!
Pe când fãcea lucruri cu care nu se putea prezenta în fata tatãlui sãu si pe care nu le-ar fi putut face lângã tatãl, nu s-a gândit cã are un tatã. A venit însã vremea sã se gândeascã: „Am un tatã, am avut o casã pãrinteascã, am plecat din niste conditii bune, pe care acum nu le mai am. S-a gândit cum sã facã sã fie din nou în casa tatãlui sãu, dar nu ca fiu – cãci zice el «Nu sunt vrednic sã fiu fiul tãu». Atunci, pentru cã aici, pãzind porcii, nu am nici mãcar mâncarea pe care o mãnâncã porcii, ce as putea face ca sã am pâinea de care sunt îndestulati slujitorii tatãlui? Nu am altceva de fãcut decât sã mã gândesc cã tata este bun cu mi-ne. Mã voi scula si mã voi duce la tatãl meu si voi zice: «Tatã, am gresit la cer si înaintea ta si nu sunt vrednic sã mã numesc fiul tãu. Fã-mã ca pe unul din argatii tãi» (Luca 15, 18-19)".
Cu gândul acesta în minte, a pornit spre casa tatãlui sãu. De acum stia: am un tatã. Se spune în pildã cã tatãl l-a vãzut de departe pe fiul care se întorcea si nu l-a mai tinut locul în care se gãsea, pentru cã inima de tatã i-a dat gândul cã trebuie sã facã altceva decât sã astepte. Ar fi putut foarte bine sã astepte, dar atunci s-ar fi putut zice cã nu a avut inimã de tatã, ci de cercetãtor, de cercetãtor stiintific, de psiholog, de filosof, de om care vrea sã scoatã niste concluzii. Or, el a avut inimã de tatã, si inima de tatã nu l-a lãsat sã astepte, ci i-a dat ghes sã plece. Se spune în Sfânta Evanghelie "cã alergând a cãzut pe grumazul lui si l-a sãrutat". Este foarte important sã tinem minte, sã avem în vedere cuvântul acesta: a alergat înaintea lui. Deci nu s-a dus încet, nu s-a dus mai mult asteptând, ci s-a dus alergând. Si când s-a întâlnit cu fiul sãu care se întorcea, a cãzut pe grumajii lui si l-a sãrutat.
Era primul semn cã îl astepta pe fiul sãu. Nu astepta pe un strãin, ci-l astepta pe fiul care a plecat. Din casa lui a plecat fiul sãu. Pe fiul sãu l-a dorit, pe fiul sãu l-a asteptat, pe fiul sãu l-a îmbrãtisat, pe fiul sãu l-a sãrutat, pentru cã avea inimã de tatã. Si fiul a început sã zicã: "Tatã, am gresit la cer si înaintea ta si nu sunt vrednic sã mã numesc fiul tãu". Mai mult nu a zis! El si-a propus sã mai zicã ceva: "Fã-mã ca pe unul din argatii tãi", dar aceasta nu a mai zis-o. Cred cã nu a mai zis-o pentru cã nu a mai putut s-o zicã, pentru cã tatãl a luat mãsuri îndatã.
Aici este foarte important de luat aminte: tatãl l-a primit pentru cã de fapt niciodatã nu l-a pãrãsit! Fiul l-a pãrãsit pe tatãl, tatãl nu l-a pãrãsit pe fiu! Tatãl a rãmas în asteptarea fiului. Tatãl a dorit sã îl aibã pe fiul sãu aproape. Nu a renuntat niciodatã la inima de tatã, de aceea a alergat înaintea lui, de aceea a cãzut pe grumajii lui, de aceea l-a îmbrãtisat, de aceea l-a sãrutat, de aceea a început sã dea porunci: "Aduceti degrabã haina lui cea dintâi si-l îmbrãcati!". Nu a zis: "Aduceti degrabã haina lui dintâi si dati-i-o s-o îmbrace!", ci: "Aduceti degrabã haina lui dintâi si-l îmbrãcati! Este fiul meu! Nu-i unul dintre slujitorii mei, care se poate îmbrãca singur. Dacã vreti sã-i arãtati cinstirea pe care vreau eu sã i-o arãtati, atunci îmbrãcati-l!". "Aduceti încãltãminte în picioarele lui!", nu: "Aduceti încãltãminte si lãsati-l sã se încalte!". "Dati inel în mâna lui". Apoi a zis: "Aduceti vitelul cel îngrãsat si-l înjunghiati si mâncând, sã ne veselim; cãci acest fiu al meu mort era si a înviat, pierdut era si s-a aflat!" (Luca 15, 23-24). Cu aceasta, tatãl si-a fãcut datoria pe care i-o impunea inima de tatã.
Mai era ceva de fãcut: dupã ce oamenii au început sã mãnânce si sã se veseleascã, a sosit acasã si celãlalt fiu, care, informat fiind asupra situatiei, nu voia sã intre în casã. Tatãl a iesit sã stea de vorbã cu el si atunci fiul si-a vãrsat veninul din suflet, cã avea venin! Nu stia cã are un frate care a revenit, nu se bucura cã are un frate care a fost primit cu bine, ci a zis: "Iatã de atâtia ani îti slujesc, si niciodatã n-am cãlcat porunca ta. Si mie niciodatã nu mi-ai dat mãcar un ied ca sã mã veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tãu (nu a zis "acest frate al meu") care si-a risipit averea în desfrânãri (în unele traduceri românesti este scris "si-a mâncat averea cu curvele"), ai înjunghiat pentru el vitelul cel îngrãsat!"
Tatãl, tot cu inimã de tatã si fatã de cel care era rãzvrãtit, a zis: „Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însã sã ne veselim si sã ne bucurãm, cãci fratele tãu, acesta (nu a zis "fiul meu", desi era si fiul tatãlui, dar a arãtat raportul pe care îl are cu cel nemultumit), mort era si a înviat, pierdut era si s-a aflat!"
Cred cã ne putem da toti seama cã Domnul Hristos a spus aceastã pildã ca sã înteleagã oamenii cã Dumnezeu este Tatãl lor. A vorbit despre Dumnezeu care este Tatã fatã de fiii Sãi, rãi sau buni, a vorbit despre Dumnezeu Tatãl care rãsare soarele peste cei buni si peste cei rãi, care trimite ploaia peste cei drepti si peste cei nedrepti, a vorbit despre Dumnezeu Tatãl care aleargã spre omul ce vine cãtre Dânsul.
Mântuitorul nostru ne-a învãtat rugãciunea "Tatãl nostru", care ne-a pus în evidentã cã-L avem pe Dumnezeu ca Tatã. Domnul Hristos ne-a spus: "Si care tatã dintre voi, dacã îi va cere fiul pâine, oare, îi va da piatrã? Sau de-i va cere peste, oare îi va da, în loc de peste, sarpe? Sau dacã-i va cere un ou, îi va da scorpie?" dupã care trage o concluzie: "Dacã voi, rãi fiind – dacã voi, în situatia de tatã, rãi, fatã de Dumnezeu care este bun – stiti sã dati fiilor vostri daruri bune, cu cât mai mult Tatãl vostru Cel din ceruri" (Luca 11, 11-13).
Noi stim de la Domnul Hristos cã avem un Tatã în cer, dar uitãm lucrul acesta. Suntem nepãsãtori fatã de lucrul acesta. Nu avem în consideratie lucrul acesta. Ca si când lucrurile acestea ar fi spuse pentru altcineva, nu pentru noi. Nouã ne-a spus Domnul Hristos cã avem Tatã în cer si cã Tatãl nostru Cel din ceruri este mai bun decât cel pãmântesc. Cu toate acestea nu avem încredere, nu avem siguranta binelui.
Am mai spus si prin alte pãrti cã noi nu trebuie sã considerãm cã Dumnezeu este sponsor, cã Dumnezeu este terorist, în întelesul cã stai cu fricã înaintea Lui. Dumnezeu este Tatãl nostru bun si iubitor de oameni, milostiv si iubitor de oameni. Dumnezeu care are milã si îndurãri si iubire de oameni. Asa-L prezintã Sfânta noastrã Bisericã pe Dumnezeu, care este Tatãl nostru, care ne asteaptã, care ne primeste, care aleargã spre noi. Asa-L întelegem noi pe Dumnezeu – Tatãl nostru.
Si totusi, stãm cu atâta nepãsare, stãm fãrã credintã în fata lui Dumnezeu sau poate cã nici nu stãm în fata lui Dumnezeu, ci stãm ca niste oameni care nu stiu de ceva mai presus de ei. Si-atunci vine Domnul Hristos cu pilda fiului risipitor si ni-L mai aratã o datã pe Dumnezeu ca tatã, ne încredinteazã cã Dumnezeu este gata sã ne primeascã dacã si noi vrem sã fim primiti si dacã facem cale întoarsã de la rãu la bine.
Dacã am avea aceastã credintã, n-am avea teama cã Dumnezeu ne pedepseste. Dacã am avea aceastã încredintare, am avea siguranta cã Dumnezeu ne primeste. Sigur cã trebuie sã ne facem si noi datoria, pentru cã dacã facem altceva decât ce vrea Dumnezeu, ne depãrtãm de Dumnezeu. Depãrtarea nu este numai spatialã, în întelesul cã te duci într-o tarã îndepãrtatã, cum s-a dus fiul risipitor. Poti sã te duci într-o tarã îndepãrtatã – prin nepãsare. Poti sã te duci într-o tarã îndepãrtatã – stând acolo unde esti, dar fãcând niste lucruri rele. Poti sã te duci într-o tarã îndepãrtatã fãrã sã te misti de unde esti – ducând o viatã pe care nu o binecuvinteazã Dumnezeu.
Dar întoarcerea de la rãu la bine este o întoarcere la Dumnezeu, care ne primeste. Nu se poate sã nu ne primeascã Dumnezeu, care este Tatãl nostru. Este adevãrat cã noi zicem la Sfânta Liturghie si la slujba Cununiei: "Si ne învredniceste pe noi, Stãpâne, cu îndrãznire, fãrã de osândã, sã cutezãm a te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc Tatã, si a zice: Tatãl nostru...". Ne dãm seama cã nu trãim o viatã în care sã avem raporturi de fii fatã de Tatãl cel ceresc si, de aceea, avem cumva o sfialã în a-L numi pe Dumnezeu – Tatã, pentru cã nu suntem ca El. Si totusi... nu trebuie sã facem noi – ce face Tatãl nostru. Adicã noi facem ceea ce putem face, iar Tatãl nostru face mai mult decât noi, pentru noi, pentru binele nostru.
Este bine, fãcându-se pomenirea de peste an a fiului risipitor, a tatãlui primitor, a fratelui împotrivitor, sã ne întrebãm si noi, acum: credem în Tatãl cel primitor, sau nu? Îl cãutãm numai atunci când avem treabã cu El, si atunci nu este tatã, ci sponsor? Stãm cu teama cã Dumnezeu nu ne primeste în fata Lui? Atunci înseamnã cã pentru noi Dumnezeu nu este Tatãl nostru, ci terorist. Or, viata noastrã trebuie sã fie alcãtuitã pe ideea aceasta, cã Dumnezeu este Tatãl nostru. Dar stiti ce se poate întâmpla? Ca acelasi om, sã fie uneori fiu risipitor, alteori sã fie fiu care se întoarce, alteori sã fie el însusi frate împotrivitor, alteori sã fie tatã primitor.
Este bine sã ne cercetãm pe noi însine în aceastã privintã: Cum suntem noi fatã de oamenii din jurul nostru? Avem inimã de tatã? Vrem sã avem inimã de tatã? Avem inimã de frate adevãrat? Vrem sã avem inimã de frate adevãrat? Avem inimã de prieten? Vrem sã avem inimã de prieten? Dacã da, înseamnã cã am învãtat ceva din pilda cu fiul risipitor si cu tatãl primitor, Amin!

 Sursa

Mânãstirea Brâncoveanu, 20 februarie 1998

                                                                                                 Noi suntem Minunea