joi, 6 ianuarie 2011
Troparul Sfantului Prooroc si Botezatorului Ioan
Dumnezeului nostru, Celui in Sfanta Treime inchinat , slava si cinste, acum si pururea si vecii vecilor, Amin!
Noi suntem Minunea
miercuri, 5 ianuarie 2011
Despre importanta Agheasmei Mari
Agheasma Mare se savarseste la Boboteaza, in amintirea botezarii Domnului de catre Ioan in Iordan. Ea se savarseste atat in ajunul Bobotezei, cand se sfinteste apa cu care preotii boteaza apoi casele, cat si in insasi ziua Bobotezei, cand se sfinteste agheasma pe care credinciosii o iau pe la casele lor, pentru tot anul.
Se spune Agheasma mare, pentru ca apa de la Boboteaza are o putere deosebita, fiind sfintita printr-o dubla epicleza, iar sfintirea are loc in insasi ziua in care Domnul nostru Iisus Hristos a sfintit apele, prin botezul Sau in apa Iordanului. De aceea, si slujba Agheasmei mari este mai dezvoltata si mai solemna ca la Agheasma mica, iar cantarile si rugaciunile din cursul ei pomenesc si proslavesc indeosebi Botezul Domnului in apele Iordanului.
In ziua ajunului Bobotezei, sfintirea apei se face de obicei chiar in biserica (in pronaos), dimineata, dupa Utrenie, cu mai putina solemnitate, fiindca, dupa unii, ea aminteste atunci de botezul cu care boteza Sfantul Ioan Botezatorul in pustiul Iordanului; in ziua Bobotezei, ea se face dupa Liturghie, in biserica sau in fata bisericii, si aminteste de insusi botezul Mantuitorului in apele Iordanului; de aceea se face de obicei in chip mai solemn, prin iesirea afara din biserica.
In cadrul acestei slujbe speciale de sfintire a apei se citesc trei paremii, toate din prorocia lui Isaia (cap. XXV, 1-10; LV, 1-13 si XII, 3-6), dupa care urmeaza Apostolul (din I Cor. X, 1-4) si Evanghelia (de la Mc. I, 9-12), in care se istoriseste pe scurt evenimentul botezului Domnului. Dupa ectenia mare incepe o mare si frumoasa rugaciune de sfintire a apei, adresata Sfintei Treimi: ("Treime mai presus de fire...") si compusa de Sfantul Sofronie al Ierusalimului. Cuvintele: "Mare esti, Doamne, si minunate sunt lucrurile Tale..." le rosteste preotul de trei ori la rand, cu glas mai puternic ca de obicei.
La finalul slujbei preotul slujitor afunda de trei ori crucea si busuiocul in apa cantand troparul Praznicului. "In Iordan botezandu-Te Tu Doamne ..."
Efectele Agheasmei mari asupra credinciosilor care sunt de fata sau care se vor stropi si vor gusta din ea le arata insasi randuiala slujbei, indeosebi textul ecteniei si al rugaciunii de sfintire (dupa epicleza), unde preotul se roaga: "Si-i da ei harul izbavirii si binecuvantarea Iordanului. Fa-o pe dansa izvor de nestricaciune, dar de sfintenie, dezlegare de pacate, vindecare de boli, diavolilor pieire, indepartare a puterilor celor potrivnice, plina de putere ingereasca. Ca toti cei ce se vor stropi si vor gusta dintr-insa sa o aiba spre curatirea sufletelor si a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfintirea caselor si spre tot folosul de trebuinta...".
De aceea, Agheasma mare se pastreaza nestricata vreme indelungata, ramanand tot asa de proaspata, de curata si de buna la gust, ca si atunci cand a fost scoasa din izvor, fapt pe care il remarca, din vechime, Sfintii Parinti si scriitorii bisericesti.
In casele credinciosilor, agheasma se pastreaza la loc de cinste, in vase (sticle) curate, in care se pune de obicei un fir de busuioc. Credinciosii gusta dintr-insa pe nemancate, in zile de post si ajunare sau la sarbatori mari dupa biserica. Se obisnuieste (mai ales in Moldova) sa se guste dintr-insa timp de opt zile in sir, mai ales de la ajunul Bobotezei pana la odovania praznicului, adica pana la 13 ianuarie inclusiv.
Dumnezeului nostru Slava!
Noi suntem Minunea
Se spune Agheasma mare, pentru ca apa de la Boboteaza are o putere deosebita, fiind sfintita printr-o dubla epicleza, iar sfintirea are loc in insasi ziua in care Domnul nostru Iisus Hristos a sfintit apele, prin botezul Sau in apa Iordanului. De aceea, si slujba Agheasmei mari este mai dezvoltata si mai solemna ca la Agheasma mica, iar cantarile si rugaciunile din cursul ei pomenesc si proslavesc indeosebi Botezul Domnului in apele Iordanului.
In ziua ajunului Bobotezei, sfintirea apei se face de obicei chiar in biserica (in pronaos), dimineata, dupa Utrenie, cu mai putina solemnitate, fiindca, dupa unii, ea aminteste atunci de botezul cu care boteza Sfantul Ioan Botezatorul in pustiul Iordanului; in ziua Bobotezei, ea se face dupa Liturghie, in biserica sau in fata bisericii, si aminteste de insusi botezul Mantuitorului in apele Iordanului; de aceea se face de obicei in chip mai solemn, prin iesirea afara din biserica.
In cadrul acestei slujbe speciale de sfintire a apei se citesc trei paremii, toate din prorocia lui Isaia (cap. XXV, 1-10; LV, 1-13 si XII, 3-6), dupa care urmeaza Apostolul (din I Cor. X, 1-4) si Evanghelia (de la Mc. I, 9-12), in care se istoriseste pe scurt evenimentul botezului Domnului. Dupa ectenia mare incepe o mare si frumoasa rugaciune de sfintire a apei, adresata Sfintei Treimi: ("Treime mai presus de fire...") si compusa de Sfantul Sofronie al Ierusalimului. Cuvintele: "Mare esti, Doamne, si minunate sunt lucrurile Tale..." le rosteste preotul de trei ori la rand, cu glas mai puternic ca de obicei.
La finalul slujbei preotul slujitor afunda de trei ori crucea si busuiocul in apa cantand troparul Praznicului. "In Iordan botezandu-Te Tu Doamne ..."
Efectele Agheasmei mari asupra credinciosilor care sunt de fata sau care se vor stropi si vor gusta din ea le arata insasi randuiala slujbei, indeosebi textul ecteniei si al rugaciunii de sfintire (dupa epicleza), unde preotul se roaga: "Si-i da ei harul izbavirii si binecuvantarea Iordanului. Fa-o pe dansa izvor de nestricaciune, dar de sfintenie, dezlegare de pacate, vindecare de boli, diavolilor pieire, indepartare a puterilor celor potrivnice, plina de putere ingereasca. Ca toti cei ce se vor stropi si vor gusta dintr-insa sa o aiba spre curatirea sufletelor si a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfintirea caselor si spre tot folosul de trebuinta...".
De aceea, Agheasma mare se pastreaza nestricata vreme indelungata, ramanand tot asa de proaspata, de curata si de buna la gust, ca si atunci cand a fost scoasa din izvor, fapt pe care il remarca, din vechime, Sfintii Parinti si scriitorii bisericesti.
In casele credinciosilor, agheasma se pastreaza la loc de cinste, in vase (sticle) curate, in care se pune de obicei un fir de busuioc. Credinciosii gusta dintr-insa pe nemancate, in zile de post si ajunare sau la sarbatori mari dupa biserica. Se obisnuieste (mai ales in Moldova) sa se guste dintr-insa timp de opt zile in sir, mai ales de la ajunul Bobotezei pana la odovania praznicului, adica pana la 13 ianuarie inclusiv.
Dumnezeului nostru Slava!
Noi suntem Minunea
sâmbătă, 1 ianuarie 2011
Viata Sfantului Vasile cel Mare
În luna ianuarie, în ziua întâia, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei
Acest mare părinte al nostru Vasile a trăit pe vremea împăratului Valens, când Biserica era tare prigonită de necredinţa lui Arie, ereticul. Iar Sfântul Vasile a apărat cu toată puterea dreapta credinţă şi a îndrăznit să mustre chiar în faţă pe împăratul Valens, căzut şi el în erezia lui Arie.
Tatăl Sfântului Vasile era din Pont şi se numea tot Vasile, iar maica sa era din Capadocia şi se numea Emilia. Sfântul Vasile a întrecut în ştiinţă pe cei din timpul său şi pe cei din vechime, căci învăţase toată filozofia şi toate ştiinţele din vremea aceea. Deci, covârşind pe toţi nu numai cu filozofia şi cu mintea cea ascuţită, ci şi cu puterea şi viaţa cea îmbunătăţită, a fost sfinţit arhiereu al Arhiepiscopiei din Cezareea Capadociei.
Ca arhiereu, a dus lupte grele pentru credinţa ortodoxă, punând în uimire chiar pe dregătorul locului, care nu s-a putut împotrivi înţelepciunii şi tăriei în credinţă a sfântului. Prin cuvântările sale a lovit în credinţele greşite ale ereticilor; a dat învăţături şi îndemnuri pentru buna întocmire a obiceiurilor; a luminat tainele cele adânci ale făpturii; a păstorit turma lui Hristos, învăţând pe toţi şi ajutând pe săraci, pe bolnavi şi pe bătrâni, în aşezământul său vestit, numit Vasiliada. A trecut către Domnul în anul 379, când nu împlinise încă 50 de ani.
Şi era Sfântul Vasile om foarte înalt la stat şi drept ca o făclie; uscăţiv şi slăbit de ajunare şi de veghere; oacheş la faţă, dar obrazul îngălbenit; nasul lunguieţ; sprâncenele cercuite şi plecate, asemenea omului gânditor; fruntea încreţită; umerii obrajilor ieşiţi, tâmplele adâncite; cam pleşuv la păr; cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. Pomenirea lui se săvârşeşte în Sfânta Biserică sobornicească
Sfinte Vasile cel Mare, miluieste-ma si pe mine pacatosul , rob al Dumnezeului Cersec, acum si pururea si-n vecii vecilor , Amin!
Sursa
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie01.htm
Noi suntem Minunea
Acest mare părinte al nostru Vasile a trăit pe vremea împăratului Valens, când Biserica era tare prigonită de necredinţa lui Arie, ereticul. Iar Sfântul Vasile a apărat cu toată puterea dreapta credinţă şi a îndrăznit să mustre chiar în faţă pe împăratul Valens, căzut şi el în erezia lui Arie.
Tatăl Sfântului Vasile era din Pont şi se numea tot Vasile, iar maica sa era din Capadocia şi se numea Emilia. Sfântul Vasile a întrecut în ştiinţă pe cei din timpul său şi pe cei din vechime, căci învăţase toată filozofia şi toate ştiinţele din vremea aceea. Deci, covârşind pe toţi nu numai cu filozofia şi cu mintea cea ascuţită, ci şi cu puterea şi viaţa cea îmbunătăţită, a fost sfinţit arhiereu al Arhiepiscopiei din Cezareea Capadociei.
Ca arhiereu, a dus lupte grele pentru credinţa ortodoxă, punând în uimire chiar pe dregătorul locului, care nu s-a putut împotrivi înţelepciunii şi tăriei în credinţă a sfântului. Prin cuvântările sale a lovit în credinţele greşite ale ereticilor; a dat învăţături şi îndemnuri pentru buna întocmire a obiceiurilor; a luminat tainele cele adânci ale făpturii; a păstorit turma lui Hristos, învăţând pe toţi şi ajutând pe săraci, pe bolnavi şi pe bătrâni, în aşezământul său vestit, numit Vasiliada. A trecut către Domnul în anul 379, când nu împlinise încă 50 de ani.
Şi era Sfântul Vasile om foarte înalt la stat şi drept ca o făclie; uscăţiv şi slăbit de ajunare şi de veghere; oacheş la faţă, dar obrazul îngălbenit; nasul lunguieţ; sprâncenele cercuite şi plecate, asemenea omului gânditor; fruntea încreţită; umerii obrajilor ieşiţi, tâmplele adâncite; cam pleşuv la păr; cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. Pomenirea lui se săvârşeşte în Sfânta Biserică sobornicească
Sfinte Vasile cel Mare, miluieste-ma si pe mine pacatosul , rob al Dumnezeului Cersec, acum si pururea si-n vecii vecilor , Amin!
Sursa
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie01.htm
Noi suntem Minunea
duminică, 12 decembrie 2010
PILDA CELOR POFTITI LA CINA
Ev. Luca 14,16-24
16. Iar El i-a zis: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi;
17. Şi a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca să spună celor chemaţi: Veniţi, că iată toate sunt gata.
18. Şi au început unul câte unul, să-şi ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies ca s-o văd; te rog iartă-mă.
19. Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă.
20. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni.
21. Şi întorcându-se, sluga a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici.
22. Şi a zis sluga: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit şi tot mai este loc.
23. Şi a zis stăpânul către slugă: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte să intre, ca să mi se umple casa,
24. Căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea.
Predică la Duminica a XXVIII-a după Rusalii
( Despre chemarea lui Dumnezeu cea în multe feluri )
Parintele Cleopa
Pilda Sfintei Evanghelii, ce s-a citit astăzi, ne vorbeşte în chip tainic despre chemarea lui Dumnezeu la cina cea mare, care este Împărăţia lui Dumnezeu. Chemarea sau vocaţia, "este o strigare tainică din partea lui Dumnezeu, prin care cheamă sufletele să vină la El" (Dicţionar al Noului Testament, op. cit., p. 4).
Să ştim, de asemenea, că chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri şi că vechimea ei este veşnică, mai înainte de întemeierea lumii (Efeseni 3, 11). Că de la începutul lumii simţite şi văzute şi pînă la sfîrşitul ei, Dumnezeu nu va înceta a chema pe aleşii Săi (Matei 24, 31; Marcu 13, 27). Aşa vedem din dumnezeiasca Scriptură că Dumnezeu a ales şi a chemat pe Noe şi i-a poruncit să facă corabie înainte de potop (Facere 6, 8-14); aşa a chemat Dumnezeu pe Avraam (Facere 12, 1-3); aşa a chemat pe Moise (Ieşirea 3, 1-4) şi pe poporul lui Israel (Deuteronom 7, 21, 13, 4); aşa a chemat Dumnezeu pe David de la turmele oilor şi l-a uns împărat peste Israel (I Regi 16, 12-13); şi tot aşa a chemat Dumnezeu pe sfinţii prooroci (Psalmi 88, 3; 104, 26; Ieremia 1, 8).
La plinirea vremii a venit Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi a chemat pe sfinţii Săi apostoli (Marcu 3, 13-19). Încă se vorbeşte în Sfînta Scriptură şi de chemarea Bisericilor (I Petru 5, 13) şi de chemarea credincioşilor (Romani 16, 13; I Petru 1, 2). Au fost însă şi chemări personale şi particulare, precum a fost alegerea şi chemarea lui Solomon la împărăţie (I Paralipomena 22, 3-6) şi chemarea marelui Apostol Pavel de către Mîntuitorul (Fapte 9, 3-18). Se mai arată prea luminat în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură despre chemarea lui Iisus Hristos ca Mesia (Isaia 4, 2; 6, 7; 19, 1-8; Matei 12, 18; I Petru 2, 6).
În Sfînta Scriptură observăm că pricinile chemării lui Dumnezeu sînt felurite: după voinţa şi după prevederea lui Dumnezeu (Romani 8, 28-29); fără de privire la merite (Romani 9, 11; II Timotei 1, 9); după harul lui Dumnezeu (Romani 1, 5-6) pentru slava lui Dumnezeu (Efeseni 1, 5); pentru înfierea prin Iisus Hristos (Efeseni 1, 5); spre dobîndirea mîntuirii (I Tesaloniceni 5, 9; II Tesaloniceni 2, 13); spre slava veşnică (Romani 8, 29); pentru supunerea lui Hristos (I Petru 1, 2); spre a fi asemenea chipului lui Iisus Hristos (Romani 8, 28-29) şi spre a fi sfinţi fără prihană în dragoste (Efeseni 1, 4).
Dar şi mijloacele prin care se fac chemările lui Dumnezeu sînt, de asemenea, diferite. Să ştim că chemarea credincioşilor este lucrul lui Dumnezeu (Efeseni 4, 1; I Tesaloniceni 1, 4-6); chemarea lui Dumnezeu se face prin Duhul Sfînt (Zaharia 7, 12; Fapte 13, 2), şi prin Iisus Hristos (Isaia 55, 5; Matei 11, 28; Ioan 7, 37; 12, 32; Romani 1, 7). Chemarea lui Dumnezeu se face prin Evanghelie (II Tesaloniceni 2, 14); prin mijlocirea creaturilor Lui (Psalmi 18, 1-4; Romani 1, 20) şi prin aleşii Săi (IV Regi 22, 13; Ieremia 7, 24; 25, 27) Să mai ştim că chemarea lui Dumnezeu este după alegere (Romani 9, 30), neschimbată şi nemincinoasă din partea Lui (Romani 11, 29; I Tesaloniceni 5, 24).
Iată pe scurt pricinile şi mijloacele prin care se face chemarea lui Dumnezeu. Care este scopul pentru care ne cheamă Dumnezeu? Iată cu ce scop ne cheamă: Chemarea Lui ne îndeamnă la pocăinţă (Matei 9, 13; Marcu 2, 17); ne povăţuieşte la împăcarea cu El (Isaia 27, 5; II Corinteni 5, 20); ne îndeamnă la sfinţenie (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2); ne cheamă de la întuneric la lumină (Fapte 2, 6-18; I Petru 2, 9); din moarte la viaţă (Ioan 5, 24-25); ne cheamă la libertate şi la pace (Galateni 5, 13; II Corinteni 7, 13; Romani 14, 19). Chemarea lui Dumnezeu ne uneşte cu Iisus Hristos la una şi aceeaşi nădejde (I Corinteni 1, 9; Efeseni 1, 18), la moştenirea slavei (Evrei 9, 15; Efeseni 1, 18), şi la împărăţia slavei lui Dumnezeu (I Tesaloniceni 2, 12).
Oare omul poate să primească şi să refuze chemarea lui Dumnezeu? Da, poate. Pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om liber şi l-a lăsat în mîna sfatului său (Înţelepciunea lui Solomon 2, 23; Inţelepciunea lui Isus Sirah 15, 14), şi cu arma bunei voiri ne-ai încununat pe noi (Psalm 5, 12). Acest lucru ni-l arată şi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos care zice în Sfînta Evanghelie: "Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Matei 16, 24).
Dacă aţi ascultat cu atenţie Sfînta Evanghelie ce s-a citit astăzi, aţi auzit cum toţi cei chemaţi la cina cea mare, s-au lepădat de cină, punînd diferite motive. Unul că şi-a cumpărat ţarina şi se duce să o vadă, altul că şi-a cumpărat cinci perechi de boi şi merge să-i încerce, iar altul că şi-a luat femeie şi nu poate merge (Luca 14, 18-20).
Iată şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra celor ce refuză să primească în mintea şi inima lor chemarea lui Dumnezeu. Aceştia mai întîi se îndepărtează de harul lui Dumnezeu şi în ziua Judecăţii de apoi vor lua mai mare pedeapsă decît Sodoma şi Gomora (Matei 10, 14-15; Marcu 6, 11).
Cei ce refuză chemarea lui Dumnezeu, ajung la orbire spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10); ajung la rătăcire spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 11, 8-10) şi la împietrirea inimii lor (Marcu 16, 14). Aceştia vor lua pedepse vremelnice (Isaia 65, 12-15) şi de nu se vor pocăi vor ajunge la osînda veşnică (Ioan 12, 48; Evrei 2, 1-3; 12, 25).
Această chemare a cerului şi pămîntului se va face în ziua cea mare a Judecăţii de apoi. Milioane de trîmbiţe purtate de ceata Începătoriilor vor suna cu mare glas şi înfricoşat la porunca Domnului, chemînd la judecată cerul de sus, adică nenumărata mulţime a îngerilor, şi pămîntul de jos, adică toate popoarele pămîntului, pe toţi păcătoşii din iad şi pe înşişi demonii care i-au înşelat pentru a-i da morţii.
În faţa divanului de judecată al lui Hristos vor sta toţi drepţii şi păcătoşii ca să dea seama de cele ce au lucrat prin trup, bune sau rele, precum a zis Sfîntul Apostol Pavel şi Evanghelia lui Hristos (Matei 16, 27; Romani 14, 18; II Corinteni 5, 10).
De aceea zice dumnezeiasca Scriptură că "va chema cerul de sus", adică toate puterile din ceruri şi toţi îngerii împreună cu sufletele tuturor drepţilor, care, la glasul trîmbiţelor, se vor coborî din cer să stea înaintea Domnului slavei, Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru, ca să vadă şi să audă cum va răsplăti Dumnezeu fiecăruia, după lucrurile lui (Matei 16, 27).
Atunci glasul trîmbiţelor, va suna în sus şi în jos. În sus, ca să cheme din cer toate puterile cerului, pe toţi îngerii şi pe toţi drepţii; iar în jos, glasul lor va ajunge pe pămînt şi pînă în iad. Pe pămînt, ca să deschidă toate mormintele şi să învie toţi oamenii care au murit cu trupul de la începutul lumii; iar la iad, ca să cheme pe toţi diavolii şi pe toţi păcătoşii la judecata cea preasfîntă şi preadreaptă a lui Dumnezeu. Iată ce zice despre aceste trîmbiţe ale cerului Sfîntul Ierarh Grigorie Teologul: "Înfricoşat este glasul trîmbiţelor acelora la care se vor supune stihiile, care vor despica pietrele, vor deschide mormintele, vor descoperi cele mai dedesubt, vor zdrobi porţi de aramă, vor dezlega şi vor risipi legăturile morţilor" (Uşa pocăinţei, cartea a II-a, Pentru judecata viitoare, 1812).
La chemarea acestor trîmiţe va chema Dumnezeu cerul de sus şi pămîntul de jos, ca să aleagă pe cei drepţi de cei păcătoşi, precum alege păstorul oile de capre (Matei 25, 32), spre a merge unii la viaţa veşnică, iar alţii la munca veşnică (Matei 25, 46).
Dar să auzim, fraţii mei, şi cea mai de pe urmă chemare ce o va face Mîntuitorul nostru Iisus Hristos către aleşii Săi, în ziua Judecăţii de apoi. Această prea fericită chemare, ne-o arată dumnezeiasca Evanghelie, zicînd: Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Sa: Veniţi binecuvîntaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea făgăduită vouă de la întemeierea lumii, căci flămînd am fost şi Mi-aţi dat să mănînc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine (Matei 25, 34-36).
Deci, vedeţi, că chemările lui Dumnezeu sînt veşnice şi mai înainte de facerea lumii şi de la începutul lumii acesteia văzute şi simţite, pînă la sfîrşitul ei şi pînă în ziua Judecăţii celei de apoi!
Auzind de chemările lui Dumnezeu cele în multe feluri despre care am vorbit pînă aici, să fim cu mare atenţie, cu luare aminte şi cu mare frică de Dumnezeu, cînd glasul conştiinţei noastre ne cheamă la pocăinţă şi la părăsirea răutăţilor noastre. Căci conştiinţa noastră este cea mai vie trîmbiţă care neîncetat ne cheamă din lăuntrul nostru la pocăinţă, la îndreptarea şi la calea cea sfîntă a mîntuirii.
O, de ar da Dumnezeu să auzim în toată vremea glasul acestei trîmbiţe, adică glasul conştiinţei noastre, care mereu ne cheamă la pocăinţă spre mîntuirea sufletelor noastre. O, de ne-ar lumina Dumnezeu să auzim glasul conştiinţei care strigă din lăuntrul nostru, zicînd: Omule, părăseşte păcatele tale! Omule, vine moartea şi te găseşte în păcate şi vei fi osîndit în focul cel veşnic! Omule, trezeşte-te la pocăinţă şi vezi în ce stare eşti, că nu ştii ziua şi ceasul în care te va chema Domnul din această trecătoare viaţă! Auzi, omule, ce zice dumnezeiasca Scriptură: Astăzi de veţi auzi glasul Lui, să nu vă învîrtoşaţi inimile voastre (Psalm 94, 8). Ascultaţi ce zice această trîmbiţă, care pururea strigă din lăuntrul nostru: Ce faci, omule, unde mergi? De ce te încurci cu grijile lumii? De ce îţi împlineşti poftele trupului tău? De ce stai nespovedit, fără pocăinţă, ca şi cum ai fi nemuritor?
Auzi glasul Sfintei Evanghelii care zice: Privegheaţi şi vă rugaţi, fiţi gata că nu ştiţi în care ceas vine sfîrşitul! Şi iarăşi: "Pocăieşte-te, omule, ca să întîmpini pe Mirele sufletelor noastre, cu candela milosteniei şi a toată fapta bună aprinsă, ca să nu te găsească asemenea fecioarelor celor fără de minte, care au rămas afară de cămara Mirelui Ceresc" (Matei 25, 11-12).
O, fraţii mei, dacă ne-am trezi pînă mai avem vreme să auzim glasul acestei trîmbiţe, adică al mustrării conştiinţei noastre şi dacă acest glas al lui Dumnezeu care ne cheamă la pocăinţă şi la părăsirea păcatelor, nu l-am trece cu vederea, ce mare fericire am avea şi în veacul de acum şi în cel viitor!
Acest glas al lui Dumnezeu este conştiinţa noastră, este trîmbiţa cea tainică şi sfîntă care călătoreşte cu noi în viaţa de aici, şi pururea ne cheamă din lăuntru spre a ne trezi şi pocăi. Conştiinţa este pîrîşul care mereu ne pîrăşte pe calea acestei vieţi, şi ne mustră cînd greşim. Despre acest pîrîş zice, într-un anumit fel, Sfînta Evanghelie: Împacă-te cu pîrîşul tău pe cale, ca nu cumva pîrîşul să te dea judecătorului (Matei 5, 25; II Corinteni 3, 5; Galateni 6, 4).
Ne cheamă Hristos la ospăţul pocăinţei, la masa mîntuirii. Să nu amînăm pocăinţa, spovedania, rugăciunea, milostenia, Sfînta Împărtăşanie, grija pentru suflet, că în ceasul în care nu gîndim, Fiul Omului va veni!
Ne cheamă Iisus Hristos la ospăţul Sfintei Liturghii. În fiecare sărbătoare auzim toaca, clopotele bisericilor şi preoţii satelor care ne cheamă la cina cea mare a Sfintei Liturghii. Oare de ce nu venim măcar Duminica şi la marile Sărbători cu toţii la biserică?
De ce punem motive că "ne-am cumpărat ţarine", adică griji pămînteşti, că "ne-am cumpărat cinci perechi de boi", adică ne-am robit de patimi cele cinci simţiri, şi că "ne-am luat femeie", adică ne-am dedat la beţii şi desfrînări, mai ales Duminica şi de aceea nu putem veni la ospăţul Sfintei Liturghii în sărbători, să ospătăm împreună cu Mîntuitorul Hristos, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii din cer? Căci vedem la Sfînta Liturghie, Duminica, mai mult bătrîni şi văduve, dar tinerii şi copiii dumnevoastră unde sînt? De ce nu vin cît mai mulţi la slujbele bisericii, la Sfînta Liturghie? Hristos din cer se jertfeşte pe Sfînta Masă, sfinţii şi îngerii din cer cîntă cu noi în biserică, Mîntuitorul ospătează cu noi şi ne hrăneşte cu scumpul Său Trup şi Sînge, iar cei mai mulţi dintre fiii Bisericii noastre stau acasă, se duc la beţii, merg la petreceri imorale, la tot felul de păcate şi ospătează cu necredincioşii, cu beţivii, cu sectanţii şi cu slugile întunericului?
Vai celor ce lipsesc Duminica fără motiv binecuvîntat de la biserică, de la cina cea mare a Sfintei Liturghii, că cină mai mare ca jertfa liturgică şi Sfînta Împărtăşanie şi ca citirea sfintelor cărţi nu este alta pe pămînt!
Ajunge o săptămînă de lucru, de osteneală pentru trup. Să participăm o zi pe săptămînă, Duminica, în Biserica Domnului la Sfînta Liturghie. Destul ne ostenim pentru trup, să ne ostenim acum şi pentru suflet, că în curînd vom pleca la marea judecată să dăm socoteală de toate. Oare nu tocmai Duminica se fac cele mai multe păcate, petreceri, nunţi, beţii, certuri şi desfrînări?
Să lăsăm dar tot păcatul şi să ne pocăim de păcatele noastre. Creşteţi-vă copiii în frica Domnului, rugaţi-vă mai mult şi veniţi la biserică, la cina cea mare a Mîntuitorului Hristos. De vom face aşa, şi pe pămînt vom fi fericiţi şi mulţumiţi, şi în cer cu îngerii, cu sfinţii şi cu Însuşi Hristos vom cina în vecii vecilor. Amin.
16. Iar El i-a zis: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi;
17. Şi a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca să spună celor chemaţi: Veniţi, că iată toate sunt gata.
18. Şi au început unul câte unul, să-şi ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies ca s-o văd; te rog iartă-mă.
19. Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă.
20. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni.
21. Şi întorcându-se, sluga a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici.
22. Şi a zis sluga: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit şi tot mai este loc.
23. Şi a zis stăpânul către slugă: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte să intre, ca să mi se umple casa,
24. Căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea.
Predică la Duminica a XXVIII-a după Rusalii
( Despre chemarea lui Dumnezeu cea în multe feluri )
Parintele Cleopa
"Chemarea lui Dumnezeu este veşnică mai înainte de facerea lumii"
(Efeseni 1, 4; 3, 11; II Tesaloniceni 2, 13; II Timotei 1, 9)
(Efeseni 1, 4; 3, 11; II Tesaloniceni 2, 13; II Timotei 1, 9)
Iubiţi credincioşi,
Să ştim, de asemenea, că chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri şi că vechimea ei este veşnică, mai înainte de întemeierea lumii (Efeseni 3, 11). Că de la începutul lumii simţite şi văzute şi pînă la sfîrşitul ei, Dumnezeu nu va înceta a chema pe aleşii Săi (Matei 24, 31; Marcu 13, 27). Aşa vedem din dumnezeiasca Scriptură că Dumnezeu a ales şi a chemat pe Noe şi i-a poruncit să facă corabie înainte de potop (Facere 6, 8-14); aşa a chemat Dumnezeu pe Avraam (Facere 12, 1-3); aşa a chemat pe Moise (Ieşirea 3, 1-4) şi pe poporul lui Israel (Deuteronom 7, 21, 13, 4); aşa a chemat Dumnezeu pe David de la turmele oilor şi l-a uns împărat peste Israel (I Regi 16, 12-13); şi tot aşa a chemat Dumnezeu pe sfinţii prooroci (Psalmi 88, 3; 104, 26; Ieremia 1, 8).
La plinirea vremii a venit Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi a chemat pe sfinţii Săi apostoli (Marcu 3, 13-19). Încă se vorbeşte în Sfînta Scriptură şi de chemarea Bisericilor (I Petru 5, 13) şi de chemarea credincioşilor (Romani 16, 13; I Petru 1, 2). Au fost însă şi chemări personale şi particulare, precum a fost alegerea şi chemarea lui Solomon la împărăţie (I Paralipomena 22, 3-6) şi chemarea marelui Apostol Pavel de către Mîntuitorul (Fapte 9, 3-18). Se mai arată prea luminat în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură despre chemarea lui Iisus Hristos ca Mesia (Isaia 4, 2; 6, 7; 19, 1-8; Matei 12, 18; I Petru 2, 6).
În Sfînta Scriptură observăm că pricinile chemării lui Dumnezeu sînt felurite: după voinţa şi după prevederea lui Dumnezeu (Romani 8, 28-29); fără de privire la merite (Romani 9, 11; II Timotei 1, 9); după harul lui Dumnezeu (Romani 1, 5-6) pentru slava lui Dumnezeu (Efeseni 1, 5); pentru înfierea prin Iisus Hristos (Efeseni 1, 5); spre dobîndirea mîntuirii (I Tesaloniceni 5, 9; II Tesaloniceni 2, 13); spre slava veşnică (Romani 8, 29); pentru supunerea lui Hristos (I Petru 1, 2); spre a fi asemenea chipului lui Iisus Hristos (Romani 8, 28-29) şi spre a fi sfinţi fără prihană în dragoste (Efeseni 1, 4).
Dar şi mijloacele prin care se fac chemările lui Dumnezeu sînt, de asemenea, diferite. Să ştim că chemarea credincioşilor este lucrul lui Dumnezeu (Efeseni 4, 1; I Tesaloniceni 1, 4-6); chemarea lui Dumnezeu se face prin Duhul Sfînt (Zaharia 7, 12; Fapte 13, 2), şi prin Iisus Hristos (Isaia 55, 5; Matei 11, 28; Ioan 7, 37; 12, 32; Romani 1, 7). Chemarea lui Dumnezeu se face prin Evanghelie (II Tesaloniceni 2, 14); prin mijlocirea creaturilor Lui (Psalmi 18, 1-4; Romani 1, 20) şi prin aleşii Săi (IV Regi 22, 13; Ieremia 7, 24; 25, 27) Să mai ştim că chemarea lui Dumnezeu este după alegere (Romani 9, 30), neschimbată şi nemincinoasă din partea Lui (Romani 11, 29; I Tesaloniceni 5, 24).
Iată pe scurt pricinile şi mijloacele prin care se face chemarea lui Dumnezeu. Care este scopul pentru care ne cheamă Dumnezeu? Iată cu ce scop ne cheamă: Chemarea Lui ne îndeamnă la pocăinţă (Matei 9, 13; Marcu 2, 17); ne povăţuieşte la împăcarea cu El (Isaia 27, 5; II Corinteni 5, 20); ne îndeamnă la sfinţenie (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2); ne cheamă de la întuneric la lumină (Fapte 2, 6-18; I Petru 2, 9); din moarte la viaţă (Ioan 5, 24-25); ne cheamă la libertate şi la pace (Galateni 5, 13; II Corinteni 7, 13; Romani 14, 19). Chemarea lui Dumnezeu ne uneşte cu Iisus Hristos la una şi aceeaşi nădejde (I Corinteni 1, 9; Efeseni 1, 18), la moştenirea slavei (Evrei 9, 15; Efeseni 1, 18), şi la împărăţia slavei lui Dumnezeu (I Tesaloniceni 2, 12).
Oare omul poate să primească şi să refuze chemarea lui Dumnezeu? Da, poate. Pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om liber şi l-a lăsat în mîna sfatului său (Înţelepciunea lui Solomon 2, 23; Inţelepciunea lui Isus Sirah 15, 14), şi cu arma bunei voiri ne-ai încununat pe noi (Psalm 5, 12). Acest lucru ni-l arată şi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos care zice în Sfînta Evanghelie: "Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Matei 16, 24).
Dacă aţi ascultat cu atenţie Sfînta Evanghelie ce s-a citit astăzi, aţi auzit cum toţi cei chemaţi la cina cea mare, s-au lepădat de cină, punînd diferite motive. Unul că şi-a cumpărat ţarina şi se duce să o vadă, altul că şi-a cumpărat cinci perechi de boi şi merge să-i încerce, iar altul că şi-a luat femeie şi nu poate merge (Luca 14, 18-20).
Iată şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra celor ce refuză să primească în mintea şi inima lor chemarea lui Dumnezeu. Aceştia mai întîi se îndepărtează de harul lui Dumnezeu şi în ziua Judecăţii de apoi vor lua mai mare pedeapsă decît Sodoma şi Gomora (Matei 10, 14-15; Marcu 6, 11).
Cei ce refuză chemarea lui Dumnezeu, ajung la orbire spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10); ajung la rătăcire spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 11, 8-10) şi la împietrirea inimii lor (Marcu 16, 14). Aceştia vor lua pedepse vremelnice (Isaia 65, 12-15) şi de nu se vor pocăi vor ajunge la osînda veşnică (Ioan 12, 48; Evrei 2, 1-3; 12, 25).
Iubiţi credincioşi,
În cele ce urmează vom vorbi şi despre cele mai de pe urmă chemări, care le va face Domnul la sfîrşitul lumii şi în ziua Judecăţii de apoi. Mai întîi să arătăm cum va chema Dumnezeu cerul şi pămîntul, după mărturia Sfîntul Duh care zice: "Chema-va cerul de sus şi pămîntul ca să judece pe poporul Său" (Psalm 49, 5).Această chemare a cerului şi pămîntului se va face în ziua cea mare a Judecăţii de apoi. Milioane de trîmbiţe purtate de ceata Începătoriilor vor suna cu mare glas şi înfricoşat la porunca Domnului, chemînd la judecată cerul de sus, adică nenumărata mulţime a îngerilor, şi pămîntul de jos, adică toate popoarele pămîntului, pe toţi păcătoşii din iad şi pe înşişi demonii care i-au înşelat pentru a-i da morţii.
În faţa divanului de judecată al lui Hristos vor sta toţi drepţii şi păcătoşii ca să dea seama de cele ce au lucrat prin trup, bune sau rele, precum a zis Sfîntul Apostol Pavel şi Evanghelia lui Hristos (Matei 16, 27; Romani 14, 18; II Corinteni 5, 10).
De aceea zice dumnezeiasca Scriptură că "va chema cerul de sus", adică toate puterile din ceruri şi toţi îngerii împreună cu sufletele tuturor drepţilor, care, la glasul trîmbiţelor, se vor coborî din cer să stea înaintea Domnului slavei, Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru, ca să vadă şi să audă cum va răsplăti Dumnezeu fiecăruia, după lucrurile lui (Matei 16, 27).
Atunci glasul trîmbiţelor, va suna în sus şi în jos. În sus, ca să cheme din cer toate puterile cerului, pe toţi îngerii şi pe toţi drepţii; iar în jos, glasul lor va ajunge pe pămînt şi pînă în iad. Pe pămînt, ca să deschidă toate mormintele şi să învie toţi oamenii care au murit cu trupul de la începutul lumii; iar la iad, ca să cheme pe toţi diavolii şi pe toţi păcătoşii la judecata cea preasfîntă şi preadreaptă a lui Dumnezeu. Iată ce zice despre aceste trîmbiţe ale cerului Sfîntul Ierarh Grigorie Teologul: "Înfricoşat este glasul trîmbiţelor acelora la care se vor supune stihiile, care vor despica pietrele, vor deschide mormintele, vor descoperi cele mai dedesubt, vor zdrobi porţi de aramă, vor dezlega şi vor risipi legăturile morţilor" (Uşa pocăinţei, cartea a II-a, Pentru judecata viitoare, 1812).
La chemarea acestor trîmiţe va chema Dumnezeu cerul de sus şi pămîntul de jos, ca să aleagă pe cei drepţi de cei păcătoşi, precum alege păstorul oile de capre (Matei 25, 32), spre a merge unii la viaţa veşnică, iar alţii la munca veşnică (Matei 25, 46).
Dar să auzim, fraţii mei, şi cea mai de pe urmă chemare ce o va face Mîntuitorul nostru Iisus Hristos către aleşii Săi, în ziua Judecăţii de apoi. Această prea fericită chemare, ne-o arată dumnezeiasca Evanghelie, zicînd: Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Sa: Veniţi binecuvîntaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea făgăduită vouă de la întemeierea lumii, căci flămînd am fost şi Mi-aţi dat să mănînc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine (Matei 25, 34-36).
Deci, vedeţi, că chemările lui Dumnezeu sînt veşnice şi mai înainte de facerea lumii şi de la începutul lumii acesteia văzute şi simţite, pînă la sfîrşitul ei şi pînă în ziua Judecăţii celei de apoi!
Auzind de chemările lui Dumnezeu cele în multe feluri despre care am vorbit pînă aici, să fim cu mare atenţie, cu luare aminte şi cu mare frică de Dumnezeu, cînd glasul conştiinţei noastre ne cheamă la pocăinţă şi la părăsirea răutăţilor noastre. Căci conştiinţa noastră este cea mai vie trîmbiţă care neîncetat ne cheamă din lăuntrul nostru la pocăinţă, la îndreptarea şi la calea cea sfîntă a mîntuirii.
O, de ar da Dumnezeu să auzim în toată vremea glasul acestei trîmbiţe, adică glasul conştiinţei noastre, care mereu ne cheamă la pocăinţă spre mîntuirea sufletelor noastre. O, de ne-ar lumina Dumnezeu să auzim glasul conştiinţei care strigă din lăuntrul nostru, zicînd: Omule, părăseşte păcatele tale! Omule, vine moartea şi te găseşte în păcate şi vei fi osîndit în focul cel veşnic! Omule, trezeşte-te la pocăinţă şi vezi în ce stare eşti, că nu ştii ziua şi ceasul în care te va chema Domnul din această trecătoare viaţă! Auzi, omule, ce zice dumnezeiasca Scriptură: Astăzi de veţi auzi glasul Lui, să nu vă învîrtoşaţi inimile voastre (Psalm 94, 8). Ascultaţi ce zice această trîmbiţă, care pururea strigă din lăuntrul nostru: Ce faci, omule, unde mergi? De ce te încurci cu grijile lumii? De ce îţi împlineşti poftele trupului tău? De ce stai nespovedit, fără pocăinţă, ca şi cum ai fi nemuritor?
Auzi glasul Sfintei Evanghelii care zice: Privegheaţi şi vă rugaţi, fiţi gata că nu ştiţi în care ceas vine sfîrşitul! Şi iarăşi: "Pocăieşte-te, omule, ca să întîmpini pe Mirele sufletelor noastre, cu candela milosteniei şi a toată fapta bună aprinsă, ca să nu te găsească asemenea fecioarelor celor fără de minte, care au rămas afară de cămara Mirelui Ceresc" (Matei 25, 11-12).
O, fraţii mei, dacă ne-am trezi pînă mai avem vreme să auzim glasul acestei trîmbiţe, adică al mustrării conştiinţei noastre şi dacă acest glas al lui Dumnezeu care ne cheamă la pocăinţă şi la părăsirea păcatelor, nu l-am trece cu vederea, ce mare fericire am avea şi în veacul de acum şi în cel viitor!
Acest glas al lui Dumnezeu este conştiinţa noastră, este trîmbiţa cea tainică şi sfîntă care călătoreşte cu noi în viaţa de aici, şi pururea ne cheamă din lăuntru spre a ne trezi şi pocăi. Conştiinţa este pîrîşul care mereu ne pîrăşte pe calea acestei vieţi, şi ne mustră cînd greşim. Despre acest pîrîş zice, într-un anumit fel, Sfînta Evanghelie: Împacă-te cu pîrîşul tău pe cale, ca nu cumva pîrîşul să te dea judecătorului (Matei 5, 25; II Corinteni 3, 5; Galateni 6, 4).
Iubiţi credincioşi,
În Sfînta Evanghelie de astăzi, Iisus Hristos Mîntuitorul lumii ne cheamă pe toţi la Cina Sa cea mare. Ne cheamă la ospăţul credinţei adevărate. Să nu ne împotrivim nici unul, nici să părăsească cineva Biserica Ortodoxă, mama noastră care ne hrăneşte din învăţătura dreptei credinţe, şi să meargă la cina sectelor care se înmulţesc mereu şi înşală pe mulţi.Ne cheamă Hristos la ospăţul pocăinţei, la masa mîntuirii. Să nu amînăm pocăinţa, spovedania, rugăciunea, milostenia, Sfînta Împărtăşanie, grija pentru suflet, că în ceasul în care nu gîndim, Fiul Omului va veni!
Ne cheamă Iisus Hristos la ospăţul Sfintei Liturghii. În fiecare sărbătoare auzim toaca, clopotele bisericilor şi preoţii satelor care ne cheamă la cina cea mare a Sfintei Liturghii. Oare de ce nu venim măcar Duminica şi la marile Sărbători cu toţii la biserică?
De ce punem motive că "ne-am cumpărat ţarine", adică griji pămînteşti, că "ne-am cumpărat cinci perechi de boi", adică ne-am robit de patimi cele cinci simţiri, şi că "ne-am luat femeie", adică ne-am dedat la beţii şi desfrînări, mai ales Duminica şi de aceea nu putem veni la ospăţul Sfintei Liturghii în sărbători, să ospătăm împreună cu Mîntuitorul Hristos, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii din cer? Căci vedem la Sfînta Liturghie, Duminica, mai mult bătrîni şi văduve, dar tinerii şi copiii dumnevoastră unde sînt? De ce nu vin cît mai mulţi la slujbele bisericii, la Sfînta Liturghie? Hristos din cer se jertfeşte pe Sfînta Masă, sfinţii şi îngerii din cer cîntă cu noi în biserică, Mîntuitorul ospătează cu noi şi ne hrăneşte cu scumpul Său Trup şi Sînge, iar cei mai mulţi dintre fiii Bisericii noastre stau acasă, se duc la beţii, merg la petreceri imorale, la tot felul de păcate şi ospătează cu necredincioşii, cu beţivii, cu sectanţii şi cu slugile întunericului?
Vai celor ce lipsesc Duminica fără motiv binecuvîntat de la biserică, de la cina cea mare a Sfintei Liturghii, că cină mai mare ca jertfa liturgică şi Sfînta Împărtăşanie şi ca citirea sfintelor cărţi nu este alta pe pămînt!
Ajunge o săptămînă de lucru, de osteneală pentru trup. Să participăm o zi pe săptămînă, Duminica, în Biserica Domnului la Sfînta Liturghie. Destul ne ostenim pentru trup, să ne ostenim acum şi pentru suflet, că în curînd vom pleca la marea judecată să dăm socoteală de toate. Oare nu tocmai Duminica se fac cele mai multe păcate, petreceri, nunţi, beţii, certuri şi desfrînări?
Să lăsăm dar tot păcatul şi să ne pocăim de păcatele noastre. Creşteţi-vă copiii în frica Domnului, rugaţi-vă mai mult şi veniţi la biserică, la cina cea mare a Mîntuitorului Hristos. De vom face aşa, şi pe pămînt vom fi fericiţi şi mulţumiţi, şi în cer cu îngerii, cu sfinţii şi cu Însuşi Hristos vom cina în vecii vecilor. Amin.
duminică, 7 noiembrie 2010
Invierea fiicei lui Iair-predica a parintelui Teofil Paraianu
Invierea fiicei lui Iair
Iubiti credinciosi,
Cuvintele acestea, "Nu te teme, crede numai si se va mantui fiica ta ", sunt cuvinte pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a rostit in legatura cu invierea fiicei lui Iair. Cuvintele au fost rostite catre Iair, care era mai marele unei sinagogi. Acesta s-a dus la Domnul Hristos si I-a spus ca are o fiica bolnava pe moarte si L-a rugat pe Domnul Hristos s-o ajute, s-o ridice din boala.
Cuvintele acestea, "Nu te teme, crede numai si se va mantui fiica ta ", sunt cuvinte pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a rostit in legatura cu invierea fiicei lui Iair. Cuvintele au fost rostite catre Iair, care era mai marele unei sinagogi. Acesta s-a dus la Domnul Hristos si I-a spus ca are o fiica bolnava pe moarte si L-a rugat pe Domnul Hristos s-o ajute, s-o ridice din boala.
Intre timp, din casa lui Iair a venit vestea ca copila a murit. Bineinteles ca Iair a intrat in panica - se gandea el ca Domnul Hristos ar putea sa o vindece pe fiica lui, dar n-a avut gandul c-ar putea s-o si invie din morti. Si atunci Domnul Hristos a intervenit, spre folosul, binele si bucuria lui Iair, si a spus: " Nu te teme, crede numai - deci staruie in credinta - si se va mantui fiica ta ".
Cuvintele acestea, adresate lui Iair si ramase in cuprinsul Sfintei Evanghelii, ne sunt adresate de fapt si noua, si mai ales ne sunt adresate si noua cand ajungem in imprejurari grele, in imprejurari de verificare, de cercetare de noi insine. Credinta noastra - am spus de multe ori - este o credinta despovaratoare. Ce inseamna asta?
Inseamna ca cineva care are credinta in Domnul Hristos are liniste sufleteasca, are bucurie, are mangaiere, are din credinta curaj, are indrazneala in fata necazurilor; cineva care are credinta in Hristos n-are niciodata pricina sa se teama, ci are intotdeauna pricina sa fie incredintat ca Domnul nostru Iisus Hristos ii sta intru ajutor.
Noi nu stim care e planul Mantuitorului cu fiecare dintre noi, dar stim ca credinta noastra ne lipeste de Domnul Hristos si ca nu mai suntem singuri in lumea aceasta. Teama e semn de necredinta, frica e semn de necredinta, ingrijorarea e semn de necredinta, nelinistea sufleteasca de orice fel ar fi, e semn ca nu avem credinta.
Stim ca o data, pe cand ucenicii calatoreau pe mare impreuna cu Domnul Hristos, s-a starnit o furtuna si ucenicii au intrat si ei in neliniste, in groaza. Domnul Hristos dormea si L-au trezit si I-au zis: "Doamne, mantuieste-ne, ca pierim" (Mc. 8, 25). Atunci Domnul Hristos a zis catre ucenici: "De ce va este frica, putin-credinciosilor? " (Mt. 8, 26), iar apoi a certat vantul si marea si s-a facut liniste.
Cand Domnul Hristos le-a spus ucenicilor " Unde va este credinta? " (Lc. 8, 25) a avut in vedere o imprejurare grea, nu o imprejurare usoara, asa ca Domnul Hristos vrea sa avem credinta si in imprejurari grele. E usor sa zici ca ai credinta cand nu te intampina nimic rau, cand toate merg usor, cand si cu credinta si fara credinta tot asa ar fi, dar sa ai credinta in imprejurari grele, in imprejurari de margine; sa ai credinta in imprejurari in care altii se tem si tu sa nu te temi, aceasta este un dar de la Dumnezeu.
In ceea ce priveste credinta, noi foarte des avem putinta sa ne cercetam pe noi insine daca suntem in credinta, dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel din Epistola a II-a catre Corinteni, anume: "Cercetati-va pe voi insiva daca sunteti in credinta " - se intelege, daca sunteti cu credinta in Dumnezeu, daca credeti in Mantuitorul nostru Iisus Hristos. "Cred Doamne!, ajuta necredintei mele!" (Mc. 9,24) a spus un om chinuit de situatia grea a fiului sau cand Domnul Hristos a spus: " Daca tu poti crede, toate-i sunt cu putinta celui ce crede " (Mc. 9,23), si omul acela a zis cu lacrimi " Cred, Doamne!, ajuta necredintei mele!"
Iubiti credinciosi,
Cuvintele Mantuitorului nostru Iisus Hristos sunt tot atat de vii si trebuie sa fie tot atat de lucratoare cum au fost in vremea cand Domnul Hristos le-a rostit. I-a zis Domnul Hristos lui Iair: "Nu te teme... ", ne spune si noua "nu te teme", la fiecare dintre noi ne spune "nu te teme". I-a spus lui Iair " crede numai", adica staruie in credinta, nu te clinti din credinta "si se va mantui... " Sunt cuvinte pe care ni le spune si noua.
Cuvintele Mantuitorului nostru Iisus Hristos sunt tot atat de vii si trebuie sa fie tot atat de lucratoare cum au fost in vremea cand Domnul Hristos le-a rostit. I-a zis Domnul Hristos lui Iair: "Nu te teme... ", ne spune si noua "nu te teme", la fiecare dintre noi ne spune "nu te teme". I-a spus lui Iair " crede numai", adica staruie in credinta, nu te clinti din credinta "si se va mantui... " Sunt cuvinte pe care ni le spune si noua.
Am zis ca noi nu stim planurile lui Dumnezeu cu noi, iar daca stim ca Domnul Hristos ne este favorabil, ca este pentru noi, ca ne ajuta, ca ne intareste in imprejurari grele, ca ne scapa de imprejurari pe care noi nu le putem ocoli. De aceea, credinta noastra e despovaratoare, credinta noastra e mantuitoare. Ce inseamna mantuire? Mantuire inseamna eliberare, despovarare si daca zicem ca credinta ne mantuieste, zicem in acelasi timp si ca credinta ne despovareaza. Noi nu asteptam ca Domnul Hristos sa invie acum pe cei morti ai nostri, dar stim ca va fi o inviere, cum a zis si Marta despre fratele sau, Lazar: "Stiu ca va invia, la inviere, in ziua cea de apoi" (In. 11, 24).
Moartea nu-i ultimul cuvant, nu-i ultimul lucru in viata oamenilor, pentru ca sufletul e nemuritor, sufletul nu moare niciodata, nu poate muri. Este si o moarte a sufletului, dar asta nu inseamna nimicirea sufletului, ci inseamna departarea sufletului de Dumnezeu; asta e moartea sufletului, o moarte fara moarte, moarte in care moartea nu poate face nimic. De ce? Pentru ca Dumnezeu randuieste lucrurile in asa fel incat omul sa nu moara si chiar daca moare omul, moare ca sa invie. Aceasta este credinta noastra, si cine n-are credinta asta n-are nici credinta despovaratoare, are o credinta care nu-i lucratoare.
Cineva, insa, care are o credinta despovaratoare, o credinta lucratoare, acela stie ca trecem din aceasta viata prin moarte la o alta viata, la viata de dupa viata. Aceasta e credinta noastra pentru ca aceasta e invatatura Bisericii. Noi credem ce invata Biserica, noi credem ce invata Evanghelia, si daca nu credem trebuie sa ne silim sa credem, sa cerem de la Domnul Hristos ajutorul ca sa ne dea mai multa credinta sa credem si in nemurirea sufletului, sa credem si in judecata particulara, sa credem si in judecata universala, sa credem in rai si in iad, sa credem in rasplata, sa credem in toate acestea pentru ca toate acestea ni le descopera numai credinta.
E adevarat ca flecare dintre noi suntem in asa fel alcatuiti incat nu ne vine sa credem ca murim; stim ca vom muri, dar nu ne vine sa credem. De ce? Pentru ca noi am fost facuti de Dumnezeu pentru viata, pentru nemurire, pentru inviere, si noua ne spune Domnul Hristos cum i-a spus Martei: " Eu sunt invierea si viata, cel ce crede in Mine, chiar daca va muri, viu va fi ", si noi, marturisind aceasta credinta zicem la slujbele pentru cei raposati, pentru cei morti, pentru cei trecuti din viata aceasta: " Ca Tu esti invierea si viata si odihna adormitului robului Tau, Hristoase Dumnezeul nostru, si Tie marire inaltam, impreuna si Celui fara de inceput al Tau Parinte si Preasfantului si bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor ". Spunem aceasta pentru ca credem aceasta.
Este interesant de observat ca toate invierile istorisite in Sfanta Scriptura a Noului Testament, toate cele cinci, se refera la tineri nu la oameni in varsta. Noi, batranii, stim ce ne asteapta, desi nu ne vine sa credem, nu e in firea omului sa creada ca moare.
Trebuie sa faci fel si fel de rationamente, sa ai fel de fel de ganduri, sa te silesti cumva sa crezi ca mori pentru ca nu crezi ca mori, nu-ti vine sa crezi ca mori; asta e experienta batranilor.
Am inceput odata sa intreb pe oamenii in varsta, pe oamenii batrani, oameni seriosi, daca se simt mai aproape de moarte la batranete decat la tinerete si toti mi-au spus ca nu se simt mai aproape de moarte la batranete, decat s-au simtit la tinerete. Ce inseamna aceasta, iubiti credinciosi? Aceasta inseamna ceva: inseamna ca omul nu moare, ca omul nu-i facut sa dispara, ca omul nu-i facut sa se nimiceasca, ci e facut sa dainuiasca. Bineinteles ca daca nu avem gandul ca vom muri, vom muri fara gandul acesta, numai ca nu vom muri in intelesul ca s-a gatat cu noi, ca acum gata, nu se mai intampla nimic dupa moarte.
Stim ca se intampla: judecata particulara, judecata universala, rasplata pentru cele bune si pentru cele rele pe care le-am facut in viata, si apoi rasplata cea vesnica. Acesta este, iubiti credinciosi, avantajul credintei noastre. Sfantul Apostol Pavel, in Epistola I-a catre Tesaloniceni zice: " Sa nu va intristati ca cei ce nu au nadejde".
Noi avem credinta, avem nadejde, avem iubire, avem atatea si atatea avantaje fata de cei necredinciosi si toate acestea ne aduc bucurie in suflet. Mai intai, iubiti credinciosi, pentru viata, in fata mortii si in fata vesniciei sa avem gandul acesta pe care ni-l da Domnul Hristos cand zice: " Nu te teme, crede numai si se va mantui...".
Si, iubiti credinciosi, vreau sa va mai spun ceva: asa imi e de drag sa ma gandesc la faptul ca in Sfanta Evanghelie sunt infatisati si oameni cam cum suntem noi: cu viata amestecata si cu credinta, si cu necredinta, si cu siguranta, si cu nesiguranta, si cu lumina, si cu intuneric, si, iata, Iair era unul dintre acestia. L-a luat groaza cand a auzit ca fiica lui a murit, si Domnul Hristos ii spune sa nu se ingrozeasca: "Nu te teme, crede numai si se va mantui... ".
Hai sa ne mai gandim la un om ca noi, omul acela care a zis: " Cred Doamne, ajuta necredintei mele!" - si cred si nu cred - si, iata, Sfanta Evanghelie ni-l infatiseaza ca pe un om care a fost primit de Domnul Hristos cu credinta cat a avut-o si i-a implinit Domnul Hristos cererea.
Haideti sa ne gandim si la Sfintii Apostoli carora Domnul Hristos, intr-o imprejurare, le-a spus ca nu au putut face o minune anume pentru ca nu au avut destula credinta. L-au intrebat: "De ce noi n-am fost in stare sa-l scoatem? " si Domnul Hristos a spus: "Din pricina putinei voastre credinte" (Mt. 17, 19-20). Apostolii necredinciosi? Da, uite ca se poate ca si apostolii sa fie necredinciosi.
Bineinteles ca nu tot timpul au fost asa, dar au fost si necredinciosi, si atunci inseamna ca si noi, care avem si mai putina credinta decat ei, putem nadajdui sa avem mai multa credinta. Ucenicii Domnului Hristos care au zis catre Domnul Hristos " Da-ne mai multa credinta", si-au dat seama ca n-au credinta cata trebuie si stiti ca Domnul Hristos i-a spus Sfantului Apostol Petru: " Simone, Simone, iata ca Satana v-a cerut sa va cearna ca pe grau; dar Eu M-am rugat pentru tine ca sa nu-ti piara credinta, iar tu, oarecand revenindu-ti, intareste-i pe fratii tai" (Lc. 22, 31-32).
Si a venit imprejurarea in care Sfantul Apostol Petru s-a lepadat de trei ori de Domnul Hristos, dar aceasta a fost o imprejurare de scurta durata, nu a ramas in imprejurarea aceasta pentru ca Domnul Hristos l-a intarit in credinta.
Ei, asta trebuie sa facem si noi, iubiti credinciosi: sa ne intarim in credinta, sa facem faptele credintei, sa cerem inmultirea credintei, sa cerem inmultirea iubirii, sa cerem sa avem o credinta lucratoare prin iubire, sa cerem sa avem credinta aceea care ne asigura ca murind nu murim, ci traim si dupa moarte; sa avem credinta aceea care ne asigura ca va fi o inviere a mortilor, nu din puterea omului, ci din puterea lui Dumnezeu.
Asa cum Domnul Hristos a inviat pe Lazar, cum a inviat pe tanarul din Nain si pe tanara fiica a lui Iair, tot asa va face El prin puterea Lui sa ni se realcatuiasca trupurile la invierea cea de apoi si vom fi vii si cu sufletul si cu trupul - cu sufletul care nu moare si cu trupul care moare, se descompune si se recompune. Daca nu avem credinta aceasta, sa stiti ca nu avem destula credinta. Daca avem credinta aceasta suntem fericiti si in viata si in moarte. Amin!
Despre Predestinare
Prestiinta lui Dumnezeu nu inseamna predestinare.
In Apocalipsa, Dumnezeu spune "Eu stau la usa si bat". Deci, El bate la usa propriului Sau chip si asteapta ca acesta sa-i deschida si nu predetermina nimic. Acest lucru face ca omul sa nu fie un obiect al actiunii dumnezeiesti. Omul este liber si libertatea sa contine si optiunea cea mai de temut: aceea de a se decide impotriva lui Dumnezeu.
In Epistola catre Filipeni intalnim indemnul "cu frica si cutremur lucrati la mantuirea voastra" (Filip. 2, 12-14). De aici reiese ca ar fi imoral sa fim facuti raspunzatori pentru ceva ce nu avem libertatea sa facem. Daca Dumnezeu ar fi predestinat totul pentru fiecare dintre noi, ar insemna ca n-ar mai trebui sa existe judecata, caci ea s-ar face pe baza celor hotarate de Dumnezeu si nu pe ale noastre. Sigur, Dumnezeu prestie negrija, necredinta si lipsa lucrarii noastre in a implini voia Sa, dar El nu a poruncit si nici nu a hotarat ca noi sa fim lipsiti de puterea de a ne schimba.
Parintele Dumitru Staniloae afirma ca: "Dumnezeu priveste la faptele omului dintr-un plan care depaseste succesiunea temporala, dar fara sa o desfiinteze ... raportul intre prestiinta lui Dumnezeu si libertatea omului nu poate si nu va putea fi eventual clarificata niciodata de gandirea omeneasca."
In acest sens este graitor Psalmul 138: "Doamne, cercetatu-m-ai si m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut sederea mea si scularea mea; Tu ai priceput gandurile mele de departe. Cararea mea si firul vietii mele Tu le-ai cercetat si toate caile mele mai dinainte le-ai vazut. Ca inca nu este cuvant pe limba mea Si iata, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate si pe cele din urma si pe cele de demult; Tu m-ai zidit si ai pus peste mine mana Ta. Minunata este stiinta Ta, mai presus de mine; este inalta si n-o pot ajunge. Unde ma voi duce de la Duhul Tau si de la fata Ta unde voi fugi? De ma voi sui in cer, Tu acolo esti. De ma voi cobori in iad, de fata esti. De voi lua aripile mele de dimineata si de ma voi aseza la marginile marii Si acolo mana Ta ma va povatui si ma va tine dreapta Ta. Si am zis: "Poate intunericul ma va acoperi si se va face noapte lumina dimprejurul meu". Dar intunericul nu este intuneric la Tine si noaptea ca ziua va lumina. Cum este intunericul ei, asa este si lumina ei. Ca Tu ai zidit rarunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcatuit in pantecele maicii mele. Te voi lauda, ca sunt o faptura asa de minunata. Minunate sunt lucrurile Tale si sufletul meu le cunoaste foarte. Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai facut intru ascuns, nici fiinta mea pe care ai urzit-o ca in cele mai de jos ale pamantului. Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tai si in cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor savarsi si nici una din ele nu va fi nescrisa."
Textul invocat pentru existenta predestinarii este cel de la Romani 8, 29-30: "Caci pe cei pe care i-a cunoscut mai inainte, mai inainte i-a si hotarat sa fie asemenea chipului Fiului Sau, ca El sa fie intai nascut intre multi frati. Iar pe care i-a hotarat mai inainte, pe acestia i-a si chemat; si pe care i-a chemat, pe acestia i-a si indreptat; iar pe care i-a indreptat, pe acestia i-a si marit." Insa, asa cum afirma si Sfantul Simeon Noul Teolog, nu faptul ca Dumnezeu ii prestie pe cei ce vor birui prin hotararea si ravna lor este cauza biruintei, nici iarasi faptul ca El stie dinainte pe cei ce vor cadea si vor fi infranti este o cauza a infrangerii lor, ci insasi ravna, hotararea si curajul fiecaruia dintre noi ofera biruinta, iar necredinta, trandavia, negrija si slabiciunea pricinuiesc infrangerea si pierzania noastra." Predestinarea nu exista. Chiar daca se obisnuieste sa se spuna in popor "Ce ti-e scris in frunte ti-e pus", trebuie sa stim ca Dumnezeu cunoaste reactiile si purtarilor noastre, dar nu ne constrange sa reactionam si sa ne purtam intr-un anume fel. Asa ca suntem creatori ai faptelor noastre. Sa nu uitam: Avem neincetat optiuni.
Noi Suntem Minunea
Articol preluat integral de pe portalul crestin-ortodox http://crestin-ortodox.ro
In Apocalipsa, Dumnezeu spune "Eu stau la usa si bat". Deci, El bate la usa propriului Sau chip si asteapta ca acesta sa-i deschida si nu predetermina nimic. Acest lucru face ca omul sa nu fie un obiect al actiunii dumnezeiesti. Omul este liber si libertatea sa contine si optiunea cea mai de temut: aceea de a se decide impotriva lui Dumnezeu.
In Epistola catre Filipeni intalnim indemnul "cu frica si cutremur lucrati la mantuirea voastra" (Filip. 2, 12-14). De aici reiese ca ar fi imoral sa fim facuti raspunzatori pentru ceva ce nu avem libertatea sa facem. Daca Dumnezeu ar fi predestinat totul pentru fiecare dintre noi, ar insemna ca n-ar mai trebui sa existe judecata, caci ea s-ar face pe baza celor hotarate de Dumnezeu si nu pe ale noastre. Sigur, Dumnezeu prestie negrija, necredinta si lipsa lucrarii noastre in a implini voia Sa, dar El nu a poruncit si nici nu a hotarat ca noi sa fim lipsiti de puterea de a ne schimba.
Parintele Dumitru Staniloae afirma ca: "Dumnezeu priveste la faptele omului dintr-un plan care depaseste succesiunea temporala, dar fara sa o desfiinteze ... raportul intre prestiinta lui Dumnezeu si libertatea omului nu poate si nu va putea fi eventual clarificata niciodata de gandirea omeneasca."
In acest sens este graitor Psalmul 138: "Doamne, cercetatu-m-ai si m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut sederea mea si scularea mea; Tu ai priceput gandurile mele de departe. Cararea mea si firul vietii mele Tu le-ai cercetat si toate caile mele mai dinainte le-ai vazut. Ca inca nu este cuvant pe limba mea Si iata, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate si pe cele din urma si pe cele de demult; Tu m-ai zidit si ai pus peste mine mana Ta. Minunata este stiinta Ta, mai presus de mine; este inalta si n-o pot ajunge. Unde ma voi duce de la Duhul Tau si de la fata Ta unde voi fugi? De ma voi sui in cer, Tu acolo esti. De ma voi cobori in iad, de fata esti. De voi lua aripile mele de dimineata si de ma voi aseza la marginile marii Si acolo mana Ta ma va povatui si ma va tine dreapta Ta. Si am zis: "Poate intunericul ma va acoperi si se va face noapte lumina dimprejurul meu". Dar intunericul nu este intuneric la Tine si noaptea ca ziua va lumina. Cum este intunericul ei, asa este si lumina ei. Ca Tu ai zidit rarunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcatuit in pantecele maicii mele. Te voi lauda, ca sunt o faptura asa de minunata. Minunate sunt lucrurile Tale si sufletul meu le cunoaste foarte. Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai facut intru ascuns, nici fiinta mea pe care ai urzit-o ca in cele mai de jos ale pamantului. Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tai si in cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor savarsi si nici una din ele nu va fi nescrisa."
Textul invocat pentru existenta predestinarii este cel de la Romani 8, 29-30: "Caci pe cei pe care i-a cunoscut mai inainte, mai inainte i-a si hotarat sa fie asemenea chipului Fiului Sau, ca El sa fie intai nascut intre multi frati. Iar pe care i-a hotarat mai inainte, pe acestia i-a si chemat; si pe care i-a chemat, pe acestia i-a si indreptat; iar pe care i-a indreptat, pe acestia i-a si marit." Insa, asa cum afirma si Sfantul Simeon Noul Teolog, nu faptul ca Dumnezeu ii prestie pe cei ce vor birui prin hotararea si ravna lor este cauza biruintei, nici iarasi faptul ca El stie dinainte pe cei ce vor cadea si vor fi infranti este o cauza a infrangerii lor, ci insasi ravna, hotararea si curajul fiecaruia dintre noi ofera biruinta, iar necredinta, trandavia, negrija si slabiciunea pricinuiesc infrangerea si pierzania noastra." Predestinarea nu exista. Chiar daca se obisnuieste sa se spuna in popor "Ce ti-e scris in frunte ti-e pus", trebuie sa stim ca Dumnezeu cunoaste reactiile si purtarilor noastre, dar nu ne constrange sa reactionam si sa ne purtam intr-un anume fel. Asa ca suntem creatori ai faptelor noastre. Sa nu uitam: Avem neincetat optiuni.
Noi Suntem Minunea
Articol preluat integral de pe portalul crestin-ortodox http://crestin-ortodox.ro
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
