PILDA CELOR POFTITI LA CINA

Ev. Luca 14,16-24

16.      Iar El i-a zis: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi;
17.      Şi a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca să spună celor chemaţi: Veniţi, că iată toate sunt gata.
18.      Şi au început unul câte unul, să-şi ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies ca s-o văd; te rog iartă-mă.
19.      Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă.
20.      Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni.
21.      Şi întorcându-se, sluga a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici.
22.      Şi a zis sluga: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit şi tot mai este loc.
23.      Şi a zis stăpânul către slugă: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte să intre, ca să mi se umple casa,
24.      Căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea.

                              
Predică la Duminica a XXVIII-a după Rusalii
( Despre chemarea lui Dumnezeu cea în multe feluri )
                                Parintele Cleopa
 

"Chemarea lui Dumnezeu este veşnică mai înainte de facerea lumii"
(Efeseni 1, 4; 3, 11; II Tesaloniceni 2, 13; II Timotei 1, 9)

Iubiţi credincioşi,

Pilda Sfintei Evanghelii, ce s-a citit astăzi, ne vorbeşte în chip tainic despre chemarea lui Dumnezeu la cina cea mare, care este Împărăţia lui Dumnezeu. Chemarea sau vocaţia, "este o strigare tainică din partea lui Dumnezeu, prin care cheamă sufletele să vină la El" (Dicţionar al Noului Testament, op. cit., p. 4).
Să ştim, de asemenea, că chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri şi că vechimea ei este veşnică, mai înainte de întemeierea lumii (Efeseni 3, 11). Că de la începutul lumii simţite şi văzute şi pînă la sfîrşitul ei, Dumnezeu nu va înceta a chema pe aleşii Săi (Matei 24, 31; Marcu 13, 27). Aşa vedem din dumnezeiasca Scriptură că Dumnezeu a ales şi a chemat pe Noe şi i-a poruncit să facă corabie înainte de potop (Facere 6, 8-14); aşa a chemat Dumnezeu pe Avraam (Facere 12, 1-3); aşa a chemat pe Moise (Ieşirea 3, 1-4) şi pe poporul lui Israel (Deuteronom 7, 21, 13, 4); aşa a chemat Dumnezeu pe David de la turmele oilor şi l-a uns împărat peste Israel (I Regi 16, 12-13); şi tot aşa a chemat Dumnezeu pe sfinţii prooroci (Psalmi 88, 3; 104, 26; Ieremia 1, 8).
La plinirea vremii a venit Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi a chemat pe sfinţii Săi apostoli (Marcu 3, 13-19). Încă se vorbeşte în Sfînta Scriptură şi de chemarea Bisericilor (I Petru 5, 13) şi de chemarea credincioşilor (Romani 16, 13; I Petru 1, 2). Au fost însă şi chemări personale şi particulare, precum a fost alegerea şi chemarea lui Solomon la împărăţie (I Paralipomena 22, 3-6) şi chemarea marelui Apostol Pavel de către Mîntuitorul (Fapte 9, 3-18). Se mai arată prea luminat în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură despre chemarea lui Iisus Hristos ca Mesia (Isaia 4, 2; 6, 7; 19, 1-8; Matei 12, 18; I Petru 2, 6).
În Sfînta Scriptură observăm că pricinile chemării lui Dumnezeu sînt felurite: după voinţa şi după prevederea lui Dumnezeu (Romani 8, 28-29); fără de privire la merite (Romani 9, 11; II Timotei 1, 9); după harul lui Dumnezeu (Romani 1, 5-6) pentru slava lui Dumnezeu (Efeseni 1, 5); pentru înfierea prin Iisus Hristos (Efeseni 1, 5); spre dobîndirea mîntuirii (I Tesaloniceni 5, 9; II Tesaloniceni 2, 13); spre slava veşnică (Romani 8, 29); pentru supunerea lui Hristos (I Petru 1, 2); spre a fi asemenea chipului lui Iisus Hristos (Romani 8, 28-29) şi spre a fi sfinţi fără prihană în dragoste (Efeseni 1, 4).
Dar şi mijloacele prin care se fac chemările lui Dumnezeu sînt, de asemenea, diferite. Să ştim că chemarea credincioşilor este lucrul lui Dumnezeu (Efeseni 4, 1; I Tesaloniceni 1, 4-6); chemarea lui Dumnezeu se face prin Duhul Sfînt (Zaharia 7, 12; Fapte 13, 2), şi prin Iisus Hristos (Isaia 55, 5; Matei 11, 28; Ioan 7, 37; 12, 32; Romani 1, 7). Chemarea lui Dumnezeu se face prin Evanghelie (II Tesaloniceni 2, 14); prin mijlocirea creaturilor Lui (Psalmi 18, 1-4; Romani 1, 20) şi prin aleşii Săi (IV Regi 22, 13; Ieremia 7, 24; 25, 27) Să mai ştim că chemarea lui Dumnezeu este după alegere (Romani 9, 30), neschimbată şi nemincinoasă din partea Lui (Romani 11, 29; I Tesaloniceni 5, 24).
Iată pe scurt pricinile şi mijloacele prin care se face chemarea lui Dumnezeu. Care este scopul pentru care ne cheamă Dumnezeu? Iată cu ce scop ne cheamă: Chemarea Lui ne îndeamnă la pocăinţă (Matei 9, 13; Marcu 2, 17); ne povăţuieşte la împăcarea cu El (Isaia 27, 5; II Corinteni 5, 20); ne îndeamnă la sfinţenie (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2); ne cheamă de la întuneric la lumină (Fapte 2, 6-18; I Petru 2, 9); din moarte la viaţă (Ioan 5, 24-25); ne cheamă la libertate şi la pace (Galateni 5, 13; II Corinteni 7, 13; Romani 14, 19). Chemarea lui Dumnezeu ne uneşte cu Iisus Hristos la una şi aceeaşi nădejde (I Corinteni 1, 9; Efeseni 1, 18), la moştenirea slavei (Evrei 9, 15; Efeseni 1, 18), şi la împărăţia slavei lui Dumnezeu (I Tesaloniceni 2, 12).
Oare omul poate să primească şi să refuze chemarea lui Dumnezeu? Da, poate. Pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om liber şi l-a lăsat în mîna sfatului său (Înţelepciunea lui Solomon 2, 23; Inţelepciunea lui Isus Sirah 15, 14), şi cu arma bunei voiri ne-ai încununat pe noi (Psalm 5, 12). Acest lucru ni-l arată şi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos care zice în Sfînta Evanghelie: "Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Matei 16, 24).
Dacă aţi ascultat cu atenţie Sfînta Evanghelie ce s-a citit astăzi, aţi auzit cum toţi cei chemaţi la cina cea mare, s-au lepădat de cină, punînd diferite motive. Unul că şi-a cumpărat ţarina şi se duce să o vadă, altul că şi-a cumpărat cinci perechi de boi şi merge să-i încerce, iar altul că şi-a luat femeie şi nu poate merge (Luca 14, 18-20).
Iată şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra celor ce refuză să primească în mintea şi inima lor chemarea lui Dumnezeu. Aceştia mai întîi se îndepărtează de harul lui Dumnezeu şi în ziua Judecăţii de apoi vor lua mai mare pedeapsă decît Sodoma şi Gomora (Matei 10, 14-15; Marcu 6, 11).
Cei ce refuză chemarea lui Dumnezeu, ajung la orbire spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10); ajung la rătăcire spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 11, 8-10) şi la împietrirea inimii lor (Marcu 16, 14). Aceştia vor lua pedepse vremelnice (Isaia 65, 12-15) şi de nu se vor pocăi vor ajunge la osînda veşnică (Ioan 12, 48; Evrei 2, 1-3; 12, 25).

Iubiţi credincioşi,

În cele ce urmează vom vorbi şi despre cele mai de pe urmă chemări, care le va face Domnul la sfîrşitul lumii şi în ziua Judecăţii de apoi. Mai întîi să arătăm cum va chema Dumnezeu cerul şi pămîntul, după mărturia Sfîntul Duh care zice: "Chema-va cerul de sus şi pămîntul ca să judece pe poporul Său" (Psalm 49, 5).
Această chemare a cerului şi pămîntului se va face în ziua cea mare a Judecăţii de apoi. Milioane de trîmbiţe purtate de ceata Începătoriilor vor suna cu mare glas şi înfricoşat la porunca Domnului, chemînd la judecată cerul de sus, adică nenumărata mulţime a îngerilor, şi pămîntul de jos, adică toate popoarele pămîntului, pe toţi păcătoşii din iad şi pe înşişi demonii care i-au înşelat pentru a-i da morţii.
În faţa divanului de judecată al lui Hristos vor sta toţi drepţii şi păcătoşii ca să dea seama de cele ce au lucrat prin trup, bune sau rele, precum a zis Sfîntul Apostol Pavel şi Evanghelia lui Hristos (Matei 16, 27; Romani 14, 18; II Corinteni 5, 10).
De aceea zice dumnezeiasca Scriptură că "va chema cerul de sus", adică toate puterile din ceruri şi toţi îngerii împreună cu sufletele tuturor drepţilor, care, la glasul trîmbiţelor, se vor coborî din cer să stea înaintea Domnului slavei, Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru, ca să vadă şi să audă cum va răsplăti Dumnezeu fiecăruia, după lucrurile lui (Matei 16, 27).
Atunci glasul trîmbiţelor, va suna în sus şi în jos. În sus, ca să cheme din cer toate puterile cerului, pe toţi îngerii şi pe toţi drepţii; iar în jos, glasul lor va ajunge pe pămînt şi pînă în iad. Pe pămînt, ca să deschidă toate mormintele şi să învie toţi oamenii care au murit cu trupul de la începutul lumii; iar la iad, ca să cheme pe toţi diavolii şi pe toţi păcătoşii la judecata cea preasfîntă şi preadreaptă a lui Dumnezeu. Iată ce zice despre aceste trîmbiţe ale cerului Sfîntul Ierarh Grigorie Teologul: "Înfricoşat este glasul trîmbiţelor acelora la care se vor supune stihiile, care vor despica pietrele, vor deschide mormintele, vor descoperi cele mai dedesubt, vor zdrobi porţi de aramă, vor dezlega şi vor risipi legăturile morţilor" (Uşa pocăinţei, cartea a II-a, Pentru judecata viitoare, 1812).
La chemarea acestor trîmiţe va chema Dumnezeu cerul de sus şi pămîntul de jos, ca să aleagă pe cei drepţi de cei păcătoşi, precum alege păstorul oile de capre (Matei 25, 32), spre a merge unii la viaţa veşnică, iar alţii la munca veşnică (Matei 25, 46).
Dar să auzim, fraţii mei, şi cea mai de pe urmă chemare ce o va face Mîntuitorul nostru Iisus Hristos către aleşii Săi, în ziua Judecăţii de apoi. Această prea fericită chemare, ne-o arată dumnezeiasca Evanghelie, zicînd: Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Sa: Veniţi binecuvîntaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea făgăduită vouă de la întemeierea lumii, căci flămînd am fost şi Mi-aţi dat să mănînc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine (Matei 25, 34-36).
Deci, vedeţi, că chemările lui Dumnezeu sînt veşnice şi mai înainte de facerea lumii şi de la începutul lumii acesteia văzute şi simţite, pînă la sfîrşitul ei şi pînă în ziua Judecăţii celei de apoi!
Auzind de chemările lui Dumnezeu cele în multe feluri despre care am vorbit pînă aici, să fim cu mare atenţie, cu luare aminte şi cu mare frică de Dumnezeu, cînd glasul conştiinţei noastre ne cheamă la pocăinţă şi la părăsirea răutăţilor noastre. Căci conştiinţa noastră este cea mai vie trîmbiţă care neîncetat ne cheamă din lăuntrul nostru la pocăinţă, la îndreptarea şi la calea cea sfîntă a mîntuirii.
O, de ar da Dumnezeu să auzim în toată vremea glasul acestei trîmbiţe, adică glasul conştiinţei noastre, care mereu ne cheamă la pocăinţă spre mîntuirea sufletelor noastre. O, de ne-ar lumina Dumnezeu să auzim glasul conştiinţei care strigă din lăuntrul nostru, zicînd: Omule, părăseşte păcatele tale! Omule, vine moartea şi te găseşte în păcate şi vei fi osîndit în focul cel veşnic! Omule, trezeşte-te la pocăinţă şi vezi în ce stare eşti, că nu ştii ziua şi ceasul în care te va chema Domnul din această trecătoare viaţă! Auzi, omule, ce zice dumnezeiasca Scriptură: Astăzi de veţi auzi glasul Lui, să nu vă învîrtoşaţi inimile voastre (Psalm 94, 8). Ascultaţi ce zice această trîmbiţă, care pururea strigă din lăuntrul nostru: Ce faci, omule, unde mergi? De ce te încurci cu grijile lumii? De ce îţi împlineşti poftele trupului tău? De ce stai nespovedit, fără pocăinţă, ca şi cum ai fi nemuritor?
Auzi glasul Sfintei Evanghelii care zice: Privegheaţi şi vă rugaţi, fiţi gata că nu ştiţi în care ceas vine sfîrşitul! Şi iarăşi: "Pocăieşte-te, omule, ca să întîmpini pe Mirele sufletelor noastre, cu candela milosteniei şi a toată fapta bună aprinsă, ca să nu te găsească asemenea fecioarelor celor fără de minte, care au rămas afară de cămara Mirelui Ceresc" (Matei 25, 11-12).
O, fraţii mei, dacă ne-am trezi pînă mai avem vreme să auzim glasul acestei trîmbiţe, adică al mustrării conştiinţei noastre şi dacă acest glas al lui Dumnezeu care ne cheamă la pocăinţă şi la părăsirea păcatelor, nu l-am trece cu vederea, ce mare fericire am avea şi în veacul de acum şi în cel viitor!
Acest glas al lui Dumnezeu este conştiinţa noastră, este trîmbiţa cea tainică şi sfîntă care călătoreşte cu noi în viaţa de aici, şi pururea ne cheamă din lăuntru spre a ne trezi şi pocăi. Conştiinţa este pîrîşul care mereu ne pîrăşte pe calea acestei vieţi, şi ne mustră cînd greşim. Despre acest pîrîş zice, într-un anumit fel, Sfînta Evanghelie: Împacă-te cu pîrîşul tău pe cale, ca nu cumva pîrîşul să te dea judecătorului (Matei 5, 25; II Corinteni 3, 5; Galateni 6, 4).

Iubiţi credincioşi,

În Sfînta Evanghelie de astăzi, Iisus Hristos Mîntuitorul lumii ne cheamă pe toţi la Cina Sa cea mare. Ne cheamă la ospăţul credinţei adevărate. Să nu ne împotrivim nici unul, nici să părăsească cineva Biserica Ortodoxă, mama noastră care ne hrăneşte din învăţătura dreptei credinţe, şi să meargă la cina sectelor care se înmulţesc mereu şi înşală pe mulţi.
Ne cheamă Hristos la ospăţul pocăinţei, la masa mîntuirii. Să nu amînăm pocăinţa, spovedania, rugăciunea, milostenia, Sfînta Împărtăşanie, grija pentru suflet, că în ceasul în care nu gîndim, Fiul Omului va veni!
Ne cheamă Iisus Hristos la ospăţul Sfintei Liturghii. În fiecare sărbătoare auzim toaca, clopotele bisericilor şi preoţii satelor care ne cheamă la cina cea mare a Sfintei Liturghii. Oare de ce nu venim măcar Duminica şi la marile Sărbători cu toţii la biserică?
De ce punem motive că "ne-am cumpărat ţarine", adică griji pămînteşti, că "ne-am cumpărat cinci perechi de boi", adică ne-am robit de patimi cele cinci simţiri, şi că "ne-am luat femeie", adică ne-am dedat la beţii şi desfrînări, mai ales Duminica şi de aceea nu putem veni la ospăţul Sfintei Liturghii în sărbători, să ospătăm împreună cu Mîntuitorul Hristos, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii din cer? Căci vedem la Sfînta Liturghie, Duminica, mai mult bătrîni şi văduve, dar tinerii şi copiii dumnevoastră unde sînt? De ce nu vin cît mai mulţi la slujbele bisericii, la Sfînta Liturghie? Hristos din cer se jertfeşte pe Sfînta Masă, sfinţii şi îngerii din cer cîntă cu noi în biserică, Mîntuitorul ospătează cu noi şi ne hrăneşte cu scumpul Său Trup şi Sînge, iar cei mai mulţi dintre fiii Bisericii noastre stau acasă, se duc la beţii, merg la petreceri imorale, la tot felul de păcate şi ospătează cu necredincioşii, cu beţivii, cu sectanţii şi cu slugile întunericului?
Vai celor ce lipsesc Duminica fără motiv binecuvîntat de la biserică, de la cina cea mare a Sfintei Liturghii, că cină mai mare ca jertfa liturgică şi Sfînta Împărtăşanie şi ca citirea sfintelor cărţi nu este alta pe pămînt!
Ajunge o săptămînă de lucru, de osteneală pentru trup. Să participăm o zi pe săptămînă, Duminica, în Biserica Domnului la Sfînta Liturghie. Destul ne ostenim pentru trup, să ne ostenim acum şi pentru suflet, că în curînd vom pleca la marea judecată să dăm socoteală de toate. Oare nu tocmai Duminica se fac cele mai multe păcate, petreceri, nunţi, beţii, certuri şi desfrînări?
Să lăsăm dar tot păcatul şi să ne pocăim de păcatele noastre. Creşteţi-vă copiii în frica Domnului, rugaţi-vă mai mult şi veniţi la biserică, la cina cea mare a Mîntuitorului Hristos. De vom face aşa, şi pe pămînt vom fi fericiţi şi mulţumiţi, şi în cer cu îngerii, cu sfinţii şi cu Însuşi Hristos vom cina în vecii vecilor. Amin.

Invierea fiicei lui Iair-predica a parintelui Teofil Paraianu

 

                                                                  Invierea fiicei lui Iair

Iubiti credinciosi,
Cuvintele acestea, "Nu te teme, crede numai si se va mantui fiica ta ", sunt cuvinte pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a rostit in legatura cu invierea fiicei lui Iair. Cuvintele au fost rostite catre Iair, care era mai marele unei sinagogi. Acesta s-a dus la Domnul Hristos si I-a spus ca are o fiica bolnava pe moarte si L-a rugat pe Domnul Hristos s-o ajute, s-o ridice din boala.

Intre timp, din casa lui Iair a venit vestea ca copila a murit. Bineinteles ca Iair a intrat in panica - se gandea el ca Domnul Hristos ar putea sa o vindece pe fiica lui, dar n-a avut gandul c-ar putea s-o si invie din morti. Si atunci Domnul Hristos a intervenit, spre folosul, binele si bucuria lui Iair, si a spus: " Nu te teme, crede numai - deci staruie in credinta - si se va mantui fiica ta ".

Cuvintele acestea, adresate lui Iair si ramase in cuprinsul Sfintei Evanghelii, ne sunt adresate de fapt si noua, si mai ales ne sunt adresate si noua cand ajungem in imprejurari grele, in imprejurari de verificare, de cercetare de noi insine. Credinta noastra - am spus de multe ori - este o credinta despovaratoare. Ce inseamna asta?

Inseamna ca cineva care are credinta in Domnul Hristos are liniste sufleteasca, are bucurie, are mangaiere, are din credinta curaj, are indrazneala in fata necazurilor; cineva care are credinta in Hristos n-are niciodata pricina sa se teama, ci are intotdeauna pricina sa fie incredintat ca Domnul nostru Iisus Hristos ii sta intru ajutor.

Noi nu stim care e planul Mantuitorului cu fiecare dintre noi, dar stim ca credinta noastra ne lipeste de Domnul Hristos si ca nu mai suntem singuri in lumea aceasta. Teama e semn de necredinta, frica e semn de necredinta, ingrijorarea e semn de necredinta, nelinistea sufleteasca de orice fel ar fi, e semn ca nu avem credinta.

Stim ca o data, pe cand ucenicii calatoreau pe mare impreuna cu Domnul Hristos, s-a starnit o furtuna si ucenicii au intrat si ei in neliniste, in groaza. Domnul Hristos dormea si L-au trezit si I-au zis: "Doamne, mantuieste-ne, ca pierim" (Mc. 8, 25). Atunci Domnul Hristos a zis catre ucenici: "De ce va este frica, putin-credinciosilor? " (Mt. 8, 26), iar apoi a certat vantul si marea si s-a facut liniste.

Cand Domnul Hristos le-a spus ucenicilor " Unde va este credinta? " (Lc. 8, 25) a avut in vedere o imprejurare grea, nu o imprejurare usoara, asa ca Domnul Hristos vrea sa avem credinta si in imprejurari grele. E usor sa zici ca ai credinta cand nu te intampina nimic rau, cand toate merg usor, cand si cu credinta si fara credinta tot asa ar fi, dar sa ai credinta in imprejurari grele, in imprejurari de margine; sa ai credinta in imprejurari in care altii se tem si tu sa nu te temi, aceasta este un dar de la Dumnezeu.

In ceea ce priveste credinta, noi foarte des avem putinta sa ne cercetam pe noi insine daca suntem in credinta, dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel din Epistola a II-a catre Corinteni, anume: "Cercetati-va pe voi insiva daca sunteti in credinta " - se intelege, daca sunteti cu credinta in Dumnezeu, daca credeti in Mantuitorul nostru Iisus Hristos. "Cred Doamne!, ajuta necredintei mele!" (Mc. 9,24) a spus un om chinuit de situatia grea a fiului sau cand Domnul Hristos a spus: " Daca tu poti crede, toate-i sunt cu putinta celui ce crede " (Mc. 9,23), si omul acela a zis cu lacrimi " Cred, Doamne!, ajuta necredintei mele!"

Iubiti credinciosi,
Cuvintele Mantuitorului nostru Iisus Hristos sunt tot atat de vii si trebuie sa fie tot atat de lucratoare cum au fost in vremea cand Domnul Hristos le-a rostit. I-a zis Domnul Hristos lui Iair: "Nu te teme... ", ne spune si noua "nu te teme", la fiecare dintre noi ne spune "nu te teme". I-a spus lui Iair " crede numai", adica staruie in credinta, nu te clinti din credinta "si se va mantui... " Sunt cuvinte pe care ni le spune si noua.

Am zis ca noi nu stim planurile lui Dumnezeu cu noi, iar daca stim ca Domnul Hristos ne este favorabil, ca este pentru noi, ca ne ajuta, ca ne intareste in imprejurari grele, ca ne scapa de imprejurari pe care noi nu le putem ocoli. De aceea, credinta noastra e despovaratoare, credinta noastra e mantuitoare. Ce inseamna mantuire? Mantuire inseamna eliberare, despovarare si daca zicem ca credinta ne mantuieste, zicem in acelasi timp si ca credinta ne despovareaza. Noi nu asteptam ca Domnul Hristos sa invie acum pe cei morti ai nostri, dar stim ca va fi o inviere, cum a zis si Marta despre fratele sau, Lazar: "Stiu ca va invia, la inviere, in ziua cea de apoi" (In. 11, 24).

Moartea nu-i ultimul cuvant, nu-i ultimul lucru in viata oamenilor, pentru ca sufletul e nemuritor, sufletul nu moare niciodata, nu poate muri. Este si o moarte a sufletului, dar asta nu inseamna nimicirea sufletului, ci inseamna departarea sufletului de Dumnezeu; asta e moartea sufletului, o moarte fara moarte, moarte in care moartea nu poate face nimic. De ce? Pentru ca Dumnezeu randuieste lucrurile in asa fel incat omul sa nu moara si chiar daca moare omul, moare ca sa invie. Aceasta este credinta noastra, si cine n-are credinta asta n-are nici credinta despovaratoare, are o credinta care nu-i lucratoare.

Cineva, insa, care are o credinta despovaratoare, o credinta lucratoare, acela stie ca trecem din aceasta viata prin moarte la o alta viata, la viata de dupa viata. Aceasta e credinta noastra pentru ca aceasta e invatatura Bisericii. Noi credem ce invata Biserica, noi credem ce invata Evanghelia, si daca nu credem trebuie sa ne silim sa credem, sa cerem de la Domnul Hristos ajutorul ca sa ne dea mai multa credinta sa credem si in nemurirea sufletului, sa credem si in judecata particulara, sa credem si in judecata universala, sa credem in rai si in iad, sa credem in rasplata, sa credem in toate acestea pentru ca toate acestea ni le descopera numai credinta.

E adevarat ca flecare dintre noi suntem in asa fel alcatuiti incat nu ne vine sa credem ca murim; stim ca vom muri, dar nu ne vine sa credem. De ce? Pentru ca noi am fost facuti de Dumnezeu pentru viata, pentru nemurire, pentru inviere, si noua ne spune Domnul Hristos cum i-a spus Martei: " Eu sunt invierea si viata, cel ce crede in Mine, chiar daca va muri, viu va fi ", si noi, marturisind aceasta credinta zicem la slujbele pentru cei raposati, pentru cei morti, pentru cei trecuti din viata aceasta: " Ca Tu esti invierea si viata si odihna adormitului robului Tau, Hristoase Dumnezeul nostru, si Tie marire inaltam, impreuna si Celui fara de inceput al Tau Parinte si Preasfantului si bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor ". Spunem aceasta pentru ca credem aceasta.

Este interesant de observat ca toate invierile istorisite in Sfanta Scriptura a Noului Testament, toate cele cinci, se refera la tineri nu la oameni in varsta. Noi, batranii, stim ce ne asteapta, desi nu ne vine sa credem, nu e in firea omului sa creada ca moare.

Trebuie sa faci fel si fel de rationamente, sa ai fel de fel de ganduri, sa te silesti cumva sa crezi ca mori pentru ca nu crezi ca mori, nu-ti vine sa crezi ca mori; asta e experienta batranilor.

Am inceput odata sa intreb pe oamenii in varsta, pe oamenii batrani, oameni seriosi, daca se simt mai aproape de moarte la batranete decat la tinerete si toti mi-au spus ca nu se simt mai aproape de moarte la batranete, decat s-au simtit la tinerete. Ce inseamna aceasta, iubiti credinciosi? Aceasta inseamna ceva: inseamna ca omul nu moare, ca omul nu-i facut sa dispara, ca omul nu-i facut sa se nimiceasca, ci e facut sa dainuiasca. Bineinteles ca daca nu avem gandul ca vom muri, vom muri fara gandul acesta, numai ca nu vom muri in intelesul ca s-a gatat cu noi, ca acum gata, nu se mai intampla nimic dupa moarte.

Stim ca se intampla: judecata particulara, judecata universala, rasplata pentru cele bune si pentru cele rele pe care le-am facut in viata, si apoi rasplata cea vesnica. Acesta este, iubiti credinciosi, avantajul credintei noastre. Sfantul Apostol Pavel, in Epistola I-a catre Tesaloniceni zice: " Sa nu va intristati ca cei ce nu au nadejde".

Noi avem credinta, avem nadejde, avem iubire, avem atatea si atatea avantaje fata de cei necredinciosi si toate acestea ne aduc bucurie in suflet. Mai intai, iubiti credinciosi, pentru viata, in fata mortii si in fata vesniciei sa avem gandul acesta pe care ni-l da Domnul Hristos cand zice: " Nu te teme, crede numai si se va mantui...".

Si, iubiti credinciosi, vreau sa va mai spun ceva: asa imi e de drag sa ma gandesc la faptul ca in Sfanta Evanghelie sunt infatisati si oameni cam cum suntem noi: cu viata amestecata si cu credinta, si cu necredinta, si cu siguranta, si cu nesiguranta, si cu lumina, si cu intuneric, si, iata, Iair era unul dintre acestia. L-a luat groaza cand a auzit ca fiica lui a murit, si Domnul Hristos ii spune sa nu se ingrozeasca: "Nu te teme, crede numai si se va mantui... ".

Hai sa ne mai gandim la un om ca noi, omul acela care a zis: " Cred Doamne, ajuta necredintei mele!" - si cred si nu cred - si, iata, Sfanta Evanghelie ni-l infatiseaza ca pe un om care a fost primit de Domnul Hristos cu credinta cat a avut-o si i-a implinit Domnul Hristos cererea.

Haideti sa ne gandim si la Sfintii Apostoli carora Domnul Hristos, intr-o imprejurare, le-a spus ca nu au putut face o minune anume pentru ca nu au avut destula credinta. L-au intrebat: "De ce noi n-am fost in stare sa-l scoatem? " si Domnul Hristos a spus: "Din pricina putinei voastre credinte" (Mt. 17, 19-20). Apostolii necredinciosi? Da, uite ca se poate ca si apostolii sa fie necredinciosi.

Bineinteles ca nu tot timpul au fost asa, dar au fost si necredinciosi, si atunci inseamna ca si noi, care avem si mai putina credinta decat ei, putem nadajdui sa avem mai multa credinta. Ucenicii Domnului Hristos care au zis catre Domnul Hristos " Da-ne mai multa credinta", si-au dat seama ca n-au credinta cata trebuie si stiti ca Domnul Hristos i-a spus Sfantului Apostol Petru: " Simone, Simone, iata ca Satana v-a cerut sa va cearna ca pe grau; dar Eu M-am rugat pentru tine ca sa nu-ti piara credinta, iar tu, oarecand revenindu-ti, intareste-i pe fratii tai" (Lc. 22, 31-32).

Si a venit imprejurarea in care Sfantul Apostol Petru s-a lepadat de trei ori de Domnul Hristos, dar aceasta a fost o imprejurare de scurta durata, nu a ramas in imprejurarea aceasta pentru ca Domnul Hristos l-a intarit in credinta.

Ei, asta trebuie sa facem si noi, iubiti credinciosi: sa ne intarim in credinta, sa facem faptele credintei, sa cerem inmultirea credintei, sa cerem inmultirea iubirii, sa cerem sa avem o credinta lucratoare prin iubire, sa cerem sa avem credinta aceea care ne asigura ca murind nu murim, ci traim si dupa moarte; sa avem credinta aceea care ne asigura ca va fi o inviere a mortilor, nu din puterea omului, ci din puterea lui Dumnezeu.

Asa cum Domnul Hristos a inviat   pe Lazar, cum a inviat pe tanarul din Nain si pe tanara fiica a lui Iair, tot asa va face El prin puterea Lui sa ni se realcatuiasca trupurile la invierea cea de apoi si vom fi vii si cu sufletul si cu trupul - cu sufletul care nu moare si cu trupul care moare, se descompune si se recompune. Daca nu avem credinta aceasta, sa stiti ca nu avem destula credinta. Daca avem credinta aceasta suntem fericiti si in viata si in moarte. Amin!

                                                                                  Parintele Teofil Paraian

Despre Predestinare

Prestiinta lui Dumnezeu nu inseamna predestinare.

                 
   In Apocalipsa, Dumnezeu spune "Eu stau la usa si bat". Deci, El bate la usa propriului Sau chip si asteapta ca acesta sa-i deschida si nu predetermina nimic. Acest lucru face ca omul sa nu fie un obiect al actiunii dumnezeiesti. Omul este liber si libertatea sa contine si optiunea cea mai de temut: aceea de a se decide impotriva lui Dumnezeu.  
    In Epistola catre Filipeni intalnim indemnul "cu frica si cutremur lucrati la mantuirea voastra" (Filip. 2, 12-14). De aici reiese ca ar fi imoral sa fim facuti raspunzatori pentru ceva ce nu avem libertatea sa facem. Daca Dumnezeu ar fi predestinat totul pentru fiecare dintre noi, ar insemna ca n-ar mai trebui sa existe judecata, caci ea s-ar face pe baza celor hotarate de Dumnezeu si nu pe ale noastre.  Sigur, Dumnezeu prestie negrija, necredinta si lipsa lucrarii noastre in a implini voia Sa, dar El nu a poruncit si nici nu a hotarat ca noi sa fim lipsiti de puterea de a ne schimba. 
  Parintele Dumitru Staniloae afirma ca: "Dumnezeu priveste la faptele omului dintr-un plan care depaseste succesiunea temporala, dar fara sa o desfiinteze ... raportul intre prestiinta lui Dumnezeu si libertatea omului nu poate si nu va putea fi eventual clarificata niciodata de gandirea omeneasca." 
  In acest sens este graitor Psalmul 138:  "Doamne, cercetatu-m-ai si m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut sederea mea si scularea mea; Tu ai priceput gandurile mele de departe. Cararea mea si firul vietii mele Tu le-ai cercetat si toate caile mele mai dinainte le-ai vazut. Ca inca nu este cuvant pe limba mea Si iata, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate si pe cele din urma si pe cele de demult; Tu m-ai zidit si ai pus peste mine mana Ta. Minunata este stiinta Ta, mai presus de mine; este inalta si n-o pot ajunge. Unde ma voi duce de la Duhul Tau si de la fata Ta unde voi fugi? De ma voi sui in cer, Tu acolo esti. De ma voi cobori in iad, de fata esti. De voi lua aripile mele de dimineata si de ma voi aseza la marginile marii Si acolo mana Ta ma va povatui si ma va tine dreapta Ta. Si am zis: "Poate intunericul ma va acoperi si se va face noapte lumina dimprejurul meu". Dar intunericul nu este intuneric la Tine si noaptea ca ziua va lumina. Cum este intunericul ei, asa este si lumina ei. Ca Tu ai zidit rarunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcatuit in pantecele maicii mele. Te voi lauda, ca sunt o faptura asa de minunata. Minunate sunt lucrurile Tale si sufletul meu le cunoaste foarte. Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai facut intru ascuns, nici fiinta mea pe care ai urzit-o ca in cele mai de jos ale pamantului. Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tai si in cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor savarsi si nici una din ele nu va fi nescrisa."   
    Textul invocat pentru existenta predestinarii este cel de la Romani 8, 29-30: "Caci pe cei pe care i-a cunoscut mai inainte, mai inainte i-a si hotarat sa fie asemenea chipului Fiului Sau, ca El sa fie intai nascut intre multi frati. Iar pe care i-a hotarat mai inainte, pe acestia i-a si chemat; si pe care i-a chemat, pe acestia i-a si indreptat; iar pe care i-a indreptat, pe acestia i-a si marit." Insa, asa cum afirma si Sfantul Simeon Noul Teolog, nu faptul ca Dumnezeu ii prestie pe cei ce vor birui prin hotararea si ravna lor este cauza biruintei, nici iarasi faptul ca El stie dinainte pe cei ce vor cadea si vor fi infranti este o cauza a infrangerii lor, ci insasi ravna, hotararea si curajul fiecaruia dintre noi ofera biruinta, iar necredinta, trandavia, negrija si slabiciunea pricinuiesc infrangerea si pierzania noastra."  Predestinarea nu exista. Chiar daca se obisnuieste sa se spuna in popor "Ce ti-e scris in frunte ti-e pus", trebuie sa stim ca Dumnezeu cunoaste reactiile si purtarilor noastre, dar nu ne constrange sa reactionam si sa ne purtam intr-un anume fel. Asa ca suntem creatori ai faptelor noastre. Sa nu uitam: Avem neincetat optiuni.


                                             Noi Suntem Minunea


Articol preluat integral de pe portalul crestin-ortodox  http://crestin-ortodox.ro

ESTE ``IEHOVA `` NUMELE LUI DUMNEZEU?

Sursa-http://ierompetru.wordpress.com

De multe ori, când un „martor al lui Iehova” vrea să-şi expună învăţătura despre „numele lui Dumnezeu”, porneşte de la ideea că fiecare dintre noi avem un nume şi ne place să fim chemaţi pe nume. Numele, în concepţia lor, atât la oameni cât şi la Dumnezeu, ar fi cel mai important aspect şi el nu trebuie nicidecum neglijat.

Am admite fără rezerve această premisă oarecum logică, dacă iehoviştii nu s-ar contrazice pe ei înşişi! Fiind întrebaţi care sunt numele editorilor Bibliei lor (traducerea „Lumii Noi”), ei răspund: „Numai Dumnezeu trebuie să aibă un nume: Iehova. Pentru un individ, a avea un „nume” înseamnă a estompa măreţia divină”.[1] Aşa cum clar reiese de aici, omul nici nu are nume în comparaţie cu Dumnezeu şi atunci, micul lor truc prozelit nu ţine. Sau poate o fi vorba despre alt fel de nume? Nici asta nu e clar, din moment ce, după părerea lor, un nume uman poate „estompa măreţia divină”… Un lucru totuşi e clar: nici „martorii lui Iehova” nu ştiu dacă „numele lui Dumnezeu” poate în vreun fel comparat cu „numele unui individ (om)”…

Ce înseamnă în acest caz „numele lui Dumnezeu”? Există în general un astfel de „nume”?

De mai multe ori, atât înainte de Moise (cf. Facere 32:29), cât şi după Moise (cf. Judecători 13:17-18), Dumnezeu refuză de fapt să-şi spună „numele”. Putem spune chiar că Dumnezeu refuză să-şi ia/dea un nume, pentru că, aşa cum se exprima Sf. Dionisie Areopagitul, El este „Cel cu multe nume” şi „mai presus de orice nume”. Doar acest apofatism este cu adevărat demn de „măreţia lui Dumnezeu”, de care vorbesc iehoviştii.

După cum vom vedea, chiar şi atunci când Dumnezeu i Se descoperă lui Moise ca fiind „Iahve” (cf. Ieşire 3:14)[2], prin aceasta nu face decât să-i descopere încă unul din multele şi nenumăratele atribute ale Sale şi nicidecum un „nume propriu”. Dar chiar dacă acceptăm ideea că „Iahve” ar fi totuşi un nume propriu, rămâne de văzut cărei Persoane divine trebuie el atribuit, căci nu pot trei Persoane să deţină acelaşi nume propriu. Persoanele Sfintei Treimi pot fi caracterizate împreună şi nedespărţit cu aceleaşi atribute divine, când însă vorbim despre „nume”, acesta poate fi doar al unei singure persoane.

Iată deci că în acest fel ne confruntăm cu o altă erezie susţinută de „martorii lui Iehova”, aceeaşi că „nu există Sfânta Treime” şi că „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu este Dumnezeu”, iar Duhul Sfânt nu este decât o „energie activă”. Nu ne-am propus să demonstrăm logic şi teologic existenţa Sfintei Treimi. Este însă interesant că, dezbătând problema „numelui lui Dumnezeu”, se va vedea de la sine că Iisus Hristos este totuşi Dumnezeu. Iar dacă Iisus Hristos este Dumnezeu, aşa cum învaţă toţi creştinii (nu doar ortodocşii), atunci înseamnă că şi Duhul Sfânt este Dumnezeu, adică avem un Dumnezeu Treime, iar învăţătura iehovistă este eretică şi aberantă.

Să trecem deci la Biblie şi la sensurile care se desprind din textele disputate:

„Martorii lui Iehova” consideră că Dumnezeu (unic în fiinţă / persoană – ei nu fac deosebire între aceste noţiuni) i-a descoperit lui Moise numele Său şi aceste este „Iehova”. De asemenea ei spun că acest nume înseamnă: „Iehova se autodetermină cu înţelepciune să devină orice este necesar să devină, pentru a-şi îndeplini scopurile”.[3] Pe lângă faptul că ei citesc greşit tetragrama biblică יהוה (YHWH) şi chiar recunosc acest lucru (mai ales că o redau foarte diferit la transpunerea în diversele limbi ale lumii),[4] interpretarea dată de ei acestui nume este cu totul eretică şi lipsită de logică. Pe de o parte se vorbeşte de careva „scopuri” ale lui Dumnezeu, care în mod evident nu pot fi decât în raport cu lumea aceasta (dimensiunea ad extra), iar pe de altă parte se vorbeşte despre o „autodeterminare” şi „devenire” a lui Dumnezeu care, logic, se referă la Dumnezeu Însuşi (dimensiunea ad intra). Dacă iehoviștii nu fac această deosebire între dimensiunile ad intra şi ad extra ale lui Dumnezeu, înseamnă că ei îşi fac un dumnezeu după închipuirea lor, care „se autodetermină” şi „devine” fiinţial în funcţie de oameni, iar dacă această „autodeterminare” şi „devenire” nu este una fiinţială, ci înseamnă capacitatea de adaptare la înţelesul şi micimea oamenilor, adică un fel de cameleon, reiese că şi acest „nume al lui Dumnezeu” nu se mai referă la El, ci la această capacitate de a fi cameleon… Oricum, niciodată nu o vom putea scoate la capăt, dacă vom merge pe această linie de argumentare strict iehovistă. Cred că este nevoie de o altă abordare, după o logică sănătoasă şi după nişte rigori ştiinţifice care să nu sfideze nici logica, nici filosofia (nu în sens ideologic, ci terminologic) şi, bineînţeles, nici teologia.

Trebuie să precizăm că în Vechiul Testament lui Dumnezeu i se atribuie peste 80 de „nume”, dar nici unul dintre ele nu este un „nume propriu”, ci este vorba despre numirea unor atribute şi lucrări ale lui Dumnezeu. Cel mai des întâlnit „nume” este într-adevăr Iahve (6823 de ori după numărătoarea evreilor şi 6928 de ori după numărătoarea protestantă). Pe lângă acesta, mai întâlnim şi alte nume: Iahve-Savaoth (268 de ori), Iahve-Elohim (42 de ori), Iahve-Adonay (5 ori), Adonay (131 de ori), Iah (26 de ori; acesta este o prescurtare a lui Iahve), Eloah sau Elohim[El-] Şaddai = Atotţiitorul (48 de ori) ş.a.[5] Este relevant şi faptul că în Noul Testament, numele Iahve nu-l întâlnim niciodată. Nici Mântuitorul Hristos şi nici Apostolii nu au rostit vreodată numele de Iahve şi acest lucru are mai multe explicaţii: (57 de ori),

A.

1. Se ştie că evreii, dintr-o evlavie deosebită şi chiar exagerată faţă de „numele” Iahve, refuzau să pronunţe în uzul curent acest „nume”, obişnuind să-l înlocuiască cu Adonay – Domnul. Doar arhiereul, odată pe an, la sărbătoarea Yom Kippur, rostea acest nume în Sfânta Sfintelor, dar şi atunci într-o formă mascată, ca să nu fie uşor sesizabilă.[6] Se pare că această „evlavie” este pusă în legătură cu a treia poruncă din Decalog (cf. Ieşire 20:7), fiind dezvoltată după epoca lui Moise, mai ales în perioada inter-testamentară şi în cea talmudică, dar care nu existat de la început, când încă fiii lui Adam „chemau numele lui Dumnezeu” (cf. Facere 4:26). Bineînţeles, aici apare şi o altă întrebare: ce nume divin ştiau şi chemau primii urmaşi ai lui Adam, dacă conform „martorilor lui Iehova” singurul „nume” al lui Dumnezeu este Iahve (Iehova) şi el a fost descoperit lui Moise?

2. Sensul acestui „nume” este descifrat chiar în textul de la Ieşire 3:14 unde avem expresia ebraică: ani Yehieh aşer Yehieh[7], care a fost tradusă în Septuaginta prin expresia: Ἐγώ εἰμι ὁ Ὤν = Eu sunt Cel ce sunt. Cartea Apocalipsei 1:4,8 ne dă şi un sens eshatologic al acestei expresii: „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine”, dar în teologia creştină (şi chiar iudaică) a rămas ca sens de bază expresia: „Eu sunt Cel ce sunt”, adică Eu sunt Cel care Îmi am existenţa prin Mine Însumi, Cel care exist de Sine şi prin Sine. Unii exegeţi iudei tâlcuiesc acest nume şi în sensul de „Eu sunt Cel [tot timpul şi pretutindeni] prezent”, tâlcuire care poate fi acceptată, dacă ne gândim la contextul în care a fost spusă. Bineînţeles, cel mai important lucru pe care trebuie să-l observăm aici este faptul că „Iahve” nu este de fapt un nume propriu, ci numele unui atribut divin sau, cum spunea cineva, concentrarea într-o singură expresie (nici măcar nu într-un singur cuvânt) a celor mai concrete atribute divine.[8]

3. Revenind însă la înlocuirea lui Iahve cu Adonay, „martorii lui Iehova” constată (pe bună dreptate, în acest caz) că această înlocuire se făcea nu doar în citire, ci chiar în textul scris. Iehoviştii au identificat 134 de locuri în Vechiul Testament unde masoreţii au înlocuit tetragrama cu un alt „nume”[9], dar uită să menţioneze că în „strădania de a corecta greşeala masoreţilor”, ei au introdus după capul lor „numele” Iehova în 7210 locuri, acolo unde acest „nume” n-a fost niciodată.[10]

4. Traducerea greacă a Vechiului Testament (Septuaginta), făcută de evrei ellinizaţi, în sec. III în. Hr., nu face altceva decât să reflecte situaţia existentă atunci în lumea iudaică, cu referire la citirea şi rostirea „numele lui Dumnezeu”. Textul de la Ieşire 3:14 este tradus de Septuaginta prin Ἐγώ εἰμι ὁ Ὤν = Eu sunt Cel ce sunt, iar în restul cazurilor Septuaginta foloseşte echivalentul lui Adonay – Κύριος = Domnul. Această situaţie se va perpetua şi în Noul Testament, unde, chiar şi atunci când sunt citate texte vetero-testamentare ce conţin tetragrama, aceasta este înlocuită cu un alt „nume”, de obicei: Domnul (a se compara: I Petru 2:3 cu Ps. 33:8; Evrei 1:10 cu Ps. 101:26; Fapte 2:25 cu Ps. 15:8; I Petru 3:15 cu Isaia 8:13; Romani 10:13 cu Ioil 3:5; Filipeni 2:10-11 cu Isaia 45:23-24 ş.a.). La sensul tetragramei în Noul Testament vom reveni mai jos; pentru început însă dorim să subliniem încă o dată că textul Noului Testament nu conţine niciodată tetragrama în sensul clasic, iar acolo unde sunt „urme” ale acestei tetragrame, ea se referă exclusiv la Hristos, ceea ce e deosebit de important.

5. Poporul evreu şi chiar Dumnezeu Însuşi nu considera că Iahve este singurul Lui nume şi nici măcar nu-l consideră ca fiind cel mai important. Sfânta Scriptură, chiar din primul ei verset (Facere 1:1) vorbeşte despre Elohim (pluralul lui El / Eloah). „Martorii lui Iehova” spun că Elohim nu este un nume propriu al divinităţii, ci unul general, care înseamnă Dumnezeu, fără a desemna şi „numele” Acestui Dumnezeu.[11] Scriptura însă îi contrazice serios în acest demers greşit. La Daniel 9:19 se spune că: „numele Tău îl poartă cetatea şi poporul Tău”. Acum le punem o întrebare retorică iehoviştilor: poporul evreu se numea Işra-Iehova sau Işra-El (de la El / Elohim)? Deci Dumnezeu pecetluieşte pe poporul Israel, precum şi pe mulţi proroci şi drepţi ai Săi (Iezechi-El, Dani-El, Misa-El ş.a.) nu cu numele de Iahve, ci cu cel de Elohim. Mai observăm că şi Îngerii (Micha-El, Gabri-El, Rafa-El), care sunt cei mai aproape de Dumnezeu, cunosc şi slujesc tainelor Lui, poartă nume ce derivă din El / Elohim şi nu din Iahve. Acest argument este important dacă ne gândim că, în concepţia iehovistă (greşită din punct de vedere creştin), Arhanghelul Mihail este identic cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu.[12] Reiese deci, chiar după concepţia lor, că „Fiul lui Dumnezeu” are în Vechiul Testament un „nume” care ignoră „numele” de Iahve. Interesant însă că şi în Noul Testament, Fiul lui Dumnezeu, care a fost profeţit că „se va naşte [din Fecioară] şi vor pune numele Lui Emanu-El” (cf. Isaia 7:14), atunci când a murit pe cruce, L-a strigat pe Tatăl Său (în ebraică): „Eli, Eli (de la El / Elohim), lamah sabahtani!” şi nu Iahve!

B.

1. Odată cu venirea lui Hristos în lume, totul s-a schimbat. Ştim că învăţătura „martorilor lui Iehova” este plină de contradicţii în ce priveşte persoana şi rolul Mântuitorului Hristos în lume, mai ales că ei nu-I recunosc dumnezeirea, dar vom vedea că şi de data aceasta Scriptura este de partea noastră, atunci când suntem sinceri în căutarea şi înţelegerea Adevărului. Una din sintezele mai importante cu privire la Hristos o avem în Epistola către Filipeni, 2:5b-11 (într-o traducere mai exactă): „…Hristos Iisus, […] Chipul lui Dumnezeu fiind, fără a socoti o răpire a fi El întocmai cu Dumnezeu, S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om; S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui Nume, care este mai presus de orice nume; Ca întru Numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.” Din acest text, pe lângă mărturisirea clară a Dumnezeirii lui Hristos (care pentru El nu era „o demnitate răpită / furată”, ci una „de drept divin”), mai vedem că Dumnezeu-Tatăl I-a dat Fiului „un Nume care este mai presus de orice nume”, deci mai presus şi decât numele Iahve şi orice alt „nume” din Vechiul sau Noul Testament. Apare totuşi întrebarea: care este acest Nume? Din însuşi textul de mai sus, precum şi din alte texte paralele foarte importante (Ioan 13:13; Fapte 10:36; I Coritheni 8:6 şi 12:3b), reiese că acest nume este „Κύριος – Domnul”. Apare însă şi o altă întrebare: acest nume – Domnul, care este traducerea ebraicului Adonay, înlocuieşte doar în scriere şi citire „numele” Iahve, aşa cum a făcut Septuaginta (prin Κύριος), sau el se conturează ca un „nume” aparte, care va înlocui de acum înainte, tetragrama biblică inclusiv în sens teologic (nu doar literal)? Întrebarea e destul de complicată şi, în acelaşi timp, foarte importantă, de aceea merită o abordare mai amănunţită.

2. Icoanele ortodoxe scriu pe nimbul Mântuitorului Hristos: ὁ Ὤν (= Cel ce este), iar un ecfonis rostit de preot la sfârşitul Vecerniei şi Utreniei spune (într-o traducere corectă): „Cel ce este” (Ὁ Ὢν), binecuvântat este, Hristos Dumnezeul nostru, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor; Amin. Ambele aceste mărturii sunt foarte vechi în creştinism şi ele arată că Iisus Hristos este Iahve („Cel ce este”). Să vedem însă cât de biblică este această idee, pe care, bineînţeles, „martorii lui Iehova” nu o vor accepta niciodată. În acest caz ar trebui să le punem două întrebări: a) De ce ei numesc pe Iehova Judecător[13], dacă Evanghelia spune clar că „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5:22), sau poate ei recunosc totuşi că Fiul este Iehova şi nu Tatăl? b) Pentru ce a fost răstignit Hristos (cu dovezi biblice clare)? Dacă veţi ajunge să puneţi aceste întrebări, veţi vedea că nu vor şti să răspundă la nici una dintre ele. Şi dacă prima derivă din confuzia generală care planează peste doctrina iehovistă, cea de a doua trebuie minuţios analizată.

3. Textul de la Levitic 24:16 arată clar că, după Lege, nu aveai dreptul să ucizi pe cineva pentru că se crede sau se dă drept Mesia (mai ales că evreii au avut zeci de falşi-Mesia, care n-au fost omorâţi pentru asta), în schimb trebuia după Lege să ucizi cu pietre pe cel care hulea pe Dumnezeu, iar cea mai mare hulă era şi este să te dai tu însuţi drept Dumnezeu. Şi iată că Hristos S-a dat pe Sine drept Dumnezeu (Ioan 5:18; 10:30-33) [14] şi anume pentru aceasta a şi fost omorât. Mai mult decât atât, de multe ori când El Îşi mărturisea Dumnezeirea, Îşi atribuia într-un mod indirect numele de Iahve, ceea ce „a îndreptăţit” (conform Legii) răstignirea Sa. Să înşiruim câteva argumente foarte clare:

- Iarăşi L-a întrebat arhiereul şi I-a zis: Eşti tu Hristosul, Fiul Celui binecuvântat? Iar Iisus a zis: “Eu sunt” şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului. Iar arhiereul, sfâşiindu-şi hainele, a zis: Ce trebuinţă mai avem de martori? Aţi auzit hula. Ce vi se pare vouă? Iar ei toţi au judecat că El este vinovat de moarte (Marcu 14:61-64). Din acest text, corelat cu Levitic 24:16 (şi comentariile noastre), rezultă clar că arhiereul a considerat drept hulă nu faptul că El se credea Hristosul (Mesia) sau „Fiul Celui binecuvântat” (ceea ce la modul general suntem toţi – cf. Psalm 81:6), ci pentru felul cum El a spus cuvintele „Eu sunt”. Ca să vă convingeţi, urmăriţi mai departe care sunt reacţiile la acest „Eu sunt” în Evanghelie.

- Deci le-a zis Iisus: Când veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că „Eu sunt” şi că de la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl, aşa vorbesc… Ştiu vă sunteţi sămânţa lui Avraam, dar căutaţi să Mă omorâţi, pentru că cuvântul Meu nu încape în voi (Ioan 8:28-37). Cuvintele „Eu sunt” spuse în sens comun nu ar fi generat în nici un caz astfel de reacţii. Urmăriţi şi mai departe:

- Şi El le zicea: Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta. V-am spus deci vouă că veţi muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeţi că “Eu sunt”, veţi muri în păcatele voastre (Ioan 8:23-24). Aici se văd clar două valenţe diferite ale expresiei: „Eu sunt”, precum şi faptul că în ultima propoziţie, aceasta nu are un sens uzual, aşa cum se poate vedea şi puţin mai jos, când…

- Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: mai înainte de a fi fost Avraam “Eu sunt”. Deci au luat pietre ca să arunce asupra Lui… (Ioan 8:58-59).

- Iar Iisus, ştiind toate cele ce erau să vină asupra Lui, a ieşit şi le-a zis: Pe cine căutaţi? Răspuns-au Lui: Pe Iisus Nazarineanul. El le-a zis: “Eu sunt”. Iar Iuda vânzătorul era şi el cu ei. Atunci când le-a spus: “Eu sunt”, ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ. Şi iarăşi i-a întrebat: Pe cine căutaţi? Iar ei au zis: Pe Iisus Nazarineanul. Răspuns-a Iisus: V-am spus că “Eu sunt”… Deci ostaşii şi comandantul şi slujitorii iudeilor au prins pe Iisus şi L-au legat (Ioan 18:4-8,12). De ce evreii au căzut cu faţa la pământ „atunci când le-a spus: Eu sunt”? Nu cumva aceştia s-au prosternat auzind tetragrama, având deci o reacţie firească pentru evrei, la auzul “numelui” lui Iahve? Evident că aceste cuvinte spuse în sens comun (uzual) nu aveau cum să genereze această reacţie: la început prosternarea, apoi prinderea şi uciderea.

4. Din textele de mai sus deducem că Hristos se numea pe Sine Iahve („Eu sunt, Cel ce sunt”), chiar dacă nu o spunea foarte direct, situaţie cauzată poate şi de vorbirea în limba aramaică, diferită de ebraică şi greu de redat în greacă. Pe de altă parte, Scriptura îi atribuie în mod direct lui Iisus Hristos doar numele de „Domnul”. Şi întrucât „nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, – decât în Duhul Sfânt” (cf. I Cor. 12:3b), considerăm că fixarea acestui „nume” este una providenţială şi voită de Dumnezeu prin Duhul Sfânt, şi nu poate fi considerată nicidecum rezultatul unei greşeli sau a unei tradiţii (strict) iudaice de a înlocui un nume cu altul. Aşa cum vom vedea şi mai jos, chemând acest nume (Domnul), alături de numele „Iisus” (=„Dumnezeu mântuieşte”) şi Hristos (=„Unsul lui Dumnezeu”), creştinii se adresează lui Dumnezeu Unul în fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

5. Ştim că „martorii lui Iehova” nu sunt de acord cu această învăţătură, şi ei înşişi nu se roagă niciodată lui Iisus, dar iată că şi de data aceasta ei contrazic flagrant Scriptura. Noi ştim clar că primii creştini „chemau numele Domnului Iisus Hristos în tot locul” (cf. I Cor. 1:2), după cum chiar El ne-a îndemnat (cf. Ioan 14:14 şi 16:24). Creştinii, inspiraţi de Duhul Sfânt şi învăţaţi de Apostoli, înţelegeau foarte bine că „întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dar între oameni, în care să ne mântuim noi” (Fapte 4:10-12). Prin urmare, Biserica şi membrii ei nu doar că sunt îndreptăţiţi, ci chiar îndemnaţi insistent de a-şi îndrepta rugăciunile către Domnul Iisus, ca Cel ce mântuieşte. Acest lucru l-a făcut şi întâiul mucenic şi diacon Ştefan (cf. Fapte 7:59). Îi întrebăm pe iehovişti de ce Ştefan nu s-a rugat lui Iahve (aşa cum spun ei că făceau primii creştini)? Îi mai întrebăm dacă Ştefan s-a rugat lui Dumnezeu sau unei creaturi? Dacă s-a rugat unei creaturi, atunci Ştefan era păgân? Şi dacă este aşa, de ce Biblia nu condamnă acest lucru, ci-l prezintă pe Ştefan ca mărturisitor al credinţei celei adevărate?

6. Pe lângă faptul că, încă de la început, creştinii chemau „numele Domnului Iisus Hristos”, înşişi iudeii înţelegeau „pericolul” propovăduirii acestui nume şi de aceea interziceau anume acest lucru (cf. Fapte 5:28,41). Şi Saul, la început, prigonea „pe toţi cei care chemau numele Lui [adică al Domnului Iisus]” (Fapte 9:14), apoi acelaşi Saul avea „să poarte numele Lui înaintea neamurilor” şi chiar „să pătimească pentru acest nume” (cf. Fapte 9:15-16). Dar nicăieri nu e vorba despre numele Iahve, ci doar despre numele Domnului Iisus Hristos.

7. Unul din „argumentele” pe care le aduc „martorii” cu privire la „numele lui Dumnezeu”, este textul de la Ioan 17:6 care, în concepţia lor, demonstrează că Dumnezeu are un nume şi acesta trebuie cunoscut de toţi. Iată ce spune Mântuitorul în rugăciunea Sa din Ghetsimani: „Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie…” (Ioan 17:6). Şi de data aceasta suntem nevoiţi să-i dezamăgim pe iehovişti, punându-le două întrebări, ca să constate că textul este chiar împotriva lor. a) Cine a arătat numele lui Dumnezeu oamenilor, Hristos (abia în Noul Testament) sau Moise (încă în Vechiul Testament) şi, în general, este vorba oare despre acelaşi „nume” descoperit de unul şi de altul? şi b) Nu cumva Hristos ne dezvăluie faptul că chiar El a fost Cel care i-a descoperit numele de Iahve lui Moise (El fiind înainte de Moise şi Avraam, după cum singur o spune)? Ştiind că iehoviştii nu pot răspunde la aceste întrebări, mai ales că orice variantă de răspuns este împotriva lor, rămâne să constatăm şi singuri că dacă vorbim despre Cel i-a revelat lui Moise „misteriosul nume” (Ieşire, cap. 3), trebuie să recunoaştem că acesta a fost anume Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu (neîntrupat încă), care a zis despre Sine Însuşi: „Eu sunt Cel ce sunt”. El este „Îngerul Sfatului celui mare [al Treimii]” (cf. Isaia 9:5), care s-a arătat şi a vorbit cu Avraam, Moise ş.a. (cf. Facere 18:1 şi urm., comparat cu Ioan 8:56; apoi Facere 21:17-18; 22:11-12,14-18; Ieşire 3:2 şi urm.). Mai remarcăm că de fiecare dată când Logosul Divin „îndeplinea o misiune” sub chipul Îngerului (Trimisului) lui Dumnezeu, o făcea ca şi cum El Însuşi este Dumnezeu (a se vedea trimiterile biblice de mai sus). Prim urmare, în textele de mai sus nu e vorba de Arhanghelul Mihail (cu fire îngerească), cum zic iehoviştii, căci căruia dintre îngeri i-a zis Dumnezeu vreodată: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut”; şi iarăşi: „Eu Îi voi fi Lui Tată şi El Îmi va fi Mie Fiu”? (Evrei 1:5, vezi şi: Matei 3:17; 17:5).

8. Revenind la textul de la Ioan 17:6 trebuie să mai spunem că „numele” pe care Hristos ni l-a descoperit cu privire la Dumnezeu-Tatăl este chiar apelativul de „Tată”. Anume acest „nume” suntem îndemnaţi să-l chemăm de fiecare dată când ne rugăm – a se vedea rugăciunea „Tatăl nostru…” (nu „Iehova al nostru”). Tot Scriptura ne mai spune că chemarea lui Dumnezeu ca Tată nu este o lucrare (pur) omenească, ci una a Duhului Sfânt în inimile noastre (cf. Galateni 4:6), de aceea şi Biserica se roagă (în Liturghie) ca noi „să ne învrednicim” să-L chemăm pe Dumnezeu ca Tată „cu îndrăznire şi fără de osândă”. Se pare că „martorii lui Iehova” încă nu s-au învrednicit de acest mare dar, de a-L numi pe Dumnezeu ca Tată.

9. În concluzie, vedem că Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, în Vechiul Testament nu era cunoscut ca Treime, şi vorbea „ca o singură voce”, chiar dacă profetic de mai multe ori S-a arătat ca o comuniune de Persoane (cf. Facere 1:26; 11:7 ş.a.). „Purtătorul de cuvânt” al lui Dumnezeu era şi a rămas, Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 1:1-5), adică Fiul cel mai înainte de veci. El a fost Cel care S-a descoperit lui Moise cu „numele”: Eu sunt cel ce sunt (Iahve), numai că, mai ales odată cu Noul Testament, acest nume va apărea exclusiv sub forma: Κύριος – Domnul. Nici Iahve şi nici Domnul nu sunt nişte nume proprii ale Mântuitorului (sau ale lui Dumnezeu-Tatăl), ci denumirea celor mai caracteristice atribute ale Sale. O altă descoperire importantă adusă de Hristos şi Evanghelia Sa este cunoştinţa despre Tatăl, pe Care Îl putem chema prin Fiul în Duhul Sfânt.

10. Reieşind din toate acestea, observăm că adevăraţii „martori ai lui Iehova”, adică ai lui Hristos, suntem noi, iar membrii Societăţii „Turnul de Veghe” sunt „martorii” unui dumnezeu închipuit, care nu este nici Iahve-Fiul, dar nu este nici Tatăl, pentru că nu poate exista un Tată Dumnezeu, fără ca Acesta să aibă şi un Fiu care să fie tot Dumnezeu, adică de o fiinţă cu El, pentru că nu poate ca Cel ce se naşte din fiinţă dumnezeiască să fie de o altă fiinţă, aşa cum e şi în cazul omului şi chiar al animalelor.

Nu ne rămâne decât să-i îndemnăm pe toţi „martorii lui Iehova” să se pocăiască de rătăcirea lor şi să vină la adevărata credinţa, iar ortodocşii să fie cu luare aminte şi să stea neclintiţi în credinţa lor.

 Dumnezeului nostru, Celui in Sfanta Treime inchinat, slava si cinste, aum si pururea si-m vecii vecilor, Amin!

                                Noi suntem Minunea

     Sursa:

http://ierompetru.wordpress.com

Sfanta Cuvioasa Parascheva

Moastele Sfintei Cuvioase Parascheva nu se afla intacte in racla la care milioane de credinciosi s-au inchinat de-a lungul anilor la Catedrala Mitropolitana. In afara de talpi, care au fost lasate la Patriarhia Ecumenica de la Constantinopol inainte de a fi aduse la Iasi in 1641, din sfintele moaste lipseste si nasul, dezvaluie in mod socant reprezentantii Mitropoliei. Acesta ar fi fost smuls in timpul primului razboi mondial de un credincios in timp ce s-a aplecat sa le sarute, nestiindu-se nici pina astazi unde se afla acea parte. Daca Mitropolia sustine vehement ca lipsesc doar talpile si nasul, un preot din Bucuresti spune ca o alta parte din moaste au fost furate pe drumul de la Constantinopol de calugari bucuresteni, la Biserica "Sfinta Vineri Noua" aflindu-se acum o particica din ele.

"Calugarii au luat o parte din moaste, nu din rea-vointa, ci din evlavie"

Cel care sustine ca detine o parte din moastele Sfintei Cuvioase Parascheva este preotul Valentin Fotescu, paroh al Bisericii "Sfinta Vineri Noua", situata pe Bulevardul Nicolae Titulescu din Bucuresti. "Avem o particica din moastele Sfintei Cuvioase Parascheva, nu ale Mucenitei. Are cam un centimetru si ceva lungime si nu stim din ce parte a corpului este. Este pusa in ceara si o tinem intr-o racla alaturi de particele din moastele altor sfinti, ca Sfintul Ierarh Nicolae si Sfintul Grigore Teologul, precum si din moastele unui sfint din Muntele Sinai", spune parintele Valentin Fot escu. Aceasta parte din moastele "Sfintei Parascheva de la Iasi", dupa cum o numeste, a primit-o in urma cu citiva ani de la Biserica "Mihai Voda", din Bucuresti, situata in apropierea statiei Izvor. Iar acolo s-ar fi aflat inca din 1641, cind moastele au fost daruite de Patriarhia Ecumenica de la Constantinopol domnitorului Vasile Lupu, ca rasplata pentru faptul ca ii platise birurile catre turci. "In drumul lor spre Iasi, moastele au fost adapostite la Bucuresti, la Manastirea «Mihai Voda», care era pe locul unde acum este Palatul Parlamentului, darimata de comunisti. Calugarii au luat o parte din moaste, nu din rea-vointa, ci din evlavie", spune Valentin Fotescu. Acesta sustine ca particica din moaste i-ar fi fost data de preotii de la actuala biserica de mir "Mihai Voda" dupa ce IPS Daniel a donat bisericii la care este paroh un rind de vesminte ale Cuvioasei.

Nimeni nu mai stie unde este particica smulsa

"Ca sa afirme asa ceva, acest preot ar trebui sa aiba acte justificative. Mai degraba cred ca vrea sa atraga lumea in acest fel", spune in replica arhimandritul Dosoftei Scheiul, marele eclesiarh al Catedralei, dupa ce in urma cu citeva zile a presupus ca biserica din Bucuresti ar putea detine, eventual, moastele altei Sfinte Parascheva, respectiv Mucenita, care a trait in Grecia cu peste jumatate de mileniu inaintea Cuvioasei. "Ma indoiesc, in plus, ca moastele au fost aduse prin Bucuresti si cred mai degraba ca au fost aduse pe Dunare, la Galati", adauga acesta. In premiera, arhimandritul Dosoftei Scheiul spune insa ca, intr-adevar, in afara talpilor care au ramas la Constantinopol, o parte din moaste lipseste. Este vorba de nas, care ar fi fost smuls de un credincios in timpul primului razboi mondial. "Pina atunci fata Sfintei era descoperita si intr-un moment de neatentie al preotilor, cineva a smuls nasul. Blestemul lui Vasile Lupu si al mitropolitului Varlaam a functionat, caci cel care a rupt nasul a fost prins imediat", povesteste arhimandritul. Acesta mai sustine ca nasul Cuvioasei s-ar fi pierdut, nestiindu-se unde se afla. "Ma indoiesc ca preotul din Bucuresti detine acea parte din moaste. In Romania, moaste ale Sfintei Parascheva se afla doar la catedrala din Iasi", subliniaza acesta. Calugarii de la Mitropolie asteapta acum dispozitie de la IPS Daniel ca sa poata descoperi moastele de giulgiul in care au fost infasurate cind au fost aduse la Iasi. Acesta este dintr-o pinza de in, ros de trecerea vremii, si, dupa cum sustin cei de la Catedrala, ar avea inscris pe el, ca un sigiliu, blestemul lui Vasile Lupu si al mitropolitului de atunci. "Blestemat sa fie cel care va imprastia vreodata moastele Sfintei Cuvioase Parascheva".

Mirela CORLATAN

SURSA-www.ziaruldeiasi.ro

                                                Noi suntem Minunea

Nasterea Maicii Domnului- Sfanta Maria Mica

Nasterea Maicii Domnului - Sfanta Maria Mica


    



Nasterea Maicii Domnului este prima mare sarbatoare din cursul anului bisericesc care a inceput la 1 septembrie. Ea este praznuita pe data de 8 septembrie. Sfanta Scriptura nu ne relateaza acest eveniment. Insa, scrierile apocrife ofera foarte multe amanunte despre originea si copilaria Fecioarei Maria. Cea mai importanta sursa in acest sens, o reprezinta Protoevanghelia lui Iacov, o lucrare iudeo-crestina din sec. al II-lea. Fragmentul referitor la Fecioara Maria a fost scris in jurul anului 140. Desi nu este considerata o scriere canonica, informatiile oferite pot fi considerate veridice, cu rezervele de rigoare.






Parintii Fecioarei Maria - Ioachim si Ana


Tatal Fecioarei Maria se numea Ioachim si era din semintia lui Iuda. Sotia lui Ioachim se numea Ana si era fiica preotului Matthan. Astfel, tatal Fecioarei Maria era un urmas al regelui David, iar mama, o descendenta din familia preoteasca a lui Aaron, implinindu-se prin aceasta proorocia ca Mesia va avea o dubla descendenta: imparateasca si preoteasca.


Arhanghelul Gavriil aduce vestea cea buna


Pentru ca nu aveau copii, Ioachim si Ana au inceput sa fie ironizati si batjocoriti de oameni. Lipsa copiilor era considerata un blestem din partea lui Dumnezeu. Si totusi, Ioachim si Ana nu s-au razvratit impotriva lui Dumnezeu, nici nu au renuntat la viata lor virtuoasa, rugandu-se in continuare cu lacrimi si nadajduind in bunatatea lui Dumnezeu. Traditia spune ca in al cincizecilea an al casatoriei lor Marele Preot de la Templu a refuzat in public jertfa lor, numindu-i blestemati.


Intristati, cei doi parinti s-au indreptat spre casa lor din Seforis si au hotarat sa se retraga fiecare pentru post si rugaciune. Ioachim a zis catre sotia sa Ana: "Pe mine nu ma indeamna inima sa mai intru in casa mea, caci noi suntem urgisiti de Dumnezeu. Iata eu ma duc la munte si acolo voi posti si ma voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi si ne va da noua un copil". Iar Ana a inceput sa se roage lui Dumnezeu cu durere si cu multe lacrimi, zicand: "Doamne, Atottiitorule, Cela ce numai cu cuvantul ai facut cerul si pamantul si toate cate se vad; Cela ce ai zis fapturilor Tale sa traiasca si sa se inmulteasca; Cela ce ai binecuvantat pe Sarra, femeia lui Avraam si a nascut pe Isaac la batranete si ai daruit Anei fiu, de a nascut pe Samuel proorocul, da-mi si mie roada pantecelui meu si nu lasa sa fiu de ocara intre oameni, ca de voi naste fiu, sau fiica, il voi inchina Tie cu toata inima si-l voi da sa slujeasca in biserica slavei Tale" (I Regi 1, 11).


Ingerul Gavriil se va arata fiecaruia, spunandu-le ca rugaciunea lor nu a fost trecuta cu vederea si ca Dumnezeu le va trimite binecuvantarea Sa. Tot el le-a vestit ca acest prunc se va umple de Duh Sfant din pantecele mamei sale si ca va fi un vas ales lui Dumnezeu. (Luca 1, 4-23).


Praznicul liturgic al Nasterii Maicii Domnului


Sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului exista si la coptii egipteni si la iacobitii sirieni separati de Biserica Ortodoxa dupa Sinodul al patrulea ecumenic. Avand in vedere ca acestia n-au imprumutat mai nimic de la ortodocsi dupa despartirea lor de Biserica Ecumenica, in­seamna ca sarbatoarea respectiva era deja in uz si la ei inainte de aceasta despartire. Deci, inceputul ei trebuie pus intre Sinodul III ecumenic (431) si Sinodul IV ecumenic (451).


In Apus, sarbatoarea este adoptata in timpul papei Serghie I (687-701). In sec. al VI-lea, Sf. Roman Melodul a compus Condacul si Icosul acestui praznic, iar in sec al VIII-lea, Sf. Ioan Damaschin a alcatuit Canonul ce se canta la slujba Utreniei. Data de 8 septembrie aleasa pentru praznuire reprezinta ziua sfintirii unei biserici dedicate Fecioarei Maria, construita la Ierusalim de catre imparateasa Eudoxia la inceputul sec. al V-lea.

   Cu ale ei sfinte rugaciuni sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca si pe noi, mult pacatosii robii sai!


         Noi suntem Minunea

Cuvant la Taierea cinstitului cap al Sfantului Ioan, Inaintemergatorul si botezatorul domnului nostru Iisus Hristos, al celui dintre Sfinti, Parintelui nostru Ioan Gura de Aur

Cuvant la Taierea cinstitului cap al Sfantului Ioan, Inaintemergatorul si botezatorul domnului nostru Iisus Hristos, al celui dintre Sfinti, Parintelui nostru Ioan Gura de Aur







Precum un barbat iubitor de pustie, ajuns intr-un loc cu dumbrava, la umbra copacilor, la chemarile pasarilor si racoarea apelor, isi simte lina si netulburata cugetarea mintii si se arata cu fire blanda, catre toti oamenii, asa si noi, in zilele trecute, fiind mangaiati de suflarea Duhului, cea blanda, va vorbeam voua despre milostenie. Iar cand Evanghelia ne vorbeste despre nebunia lui Irod, inversunarea femeilor, ospatul barbarilor nebuni si masa cea pangarita, darul cel fara de lege, lucrul cel necuvios si ingroparea trupului preacinstit, simt ca ma fac alt om, fiindca incremenit ma simt, iubitilor, cand, inaintea mea, aduc faptele facute de Irod, de este ingaduit a le numi fapte si nu ucideri, ale celui ce a facut niste lucruri ca acestea. Ca, zice Evanghelistul Matei: “In vremea aceea, a auzit tetrarhul Irod despre faima lui Iisus. Si a zis slujitorilor sai: Acesta este Ioan Botezatorul, el s-a sculat din morti, si de aceea, se fac minuni prin el” (Matei 14, 1-2). Marturiseste uciderea Proorocului si nu poate minti, ca a stiut, pe cel ce l-a omorat ca este Prooroc si barbat drept. Ca, de nu ar fi cunoscut acest lucru, nu ar fi zis ca el s-a ridicat din morti si pentru aceasta se fac minumi printr-insul. Si, pentru care pricina a ucis pe Prooroc? Pentru ca acesta a fost propovaduitorul adevarului. Si voia, prin vadire si mustrare, sa curme fapta cea fara de lege si sa fie, precum i se cadea, ca imparat, pazitor al poruncilor lui Dumnezeu, el, care, prin sminteala cea desfranata a dulcetilor, strica legile. Ca acela este imparat, care da legi cu dreptate, implinindu-le, mai intai el insusi, iar nu schimbandu-le. Ca, in ce alt chip s-ar fi putut pune randuiala, in lumea pe care o stapanea, daca nu prin legile cele dupa dreptate, infranand neamul oamenilor, cel greu de tinut in frau. Dar Irod era imparat, nu al popoarelor, ci al desfatarilor si rob al patimilor. El nu numai legea lui Dumnezeu o strica, ci si ucidere pe nedrept facea. Si pe cine a ucis? Pe un barbat drept, decat care, mai mare intre cei nascuti din femei, nu s-a ridicat, precum si Domnul a marturisit. Pe un barbat care locuia in pustiu, nu fugind de neamul oamenilor, ci de faptele cele rele si scamave ale lor.






Pe acesta prinzandu-l, Irod il tinea legat si l-a pus in temnita, pentru Irodiada. O, lucru strain. Ioan vroia, prin mustrare, sa dezlege sufletul lui Irod, cel legat cu lantul pacatului, iar el lega pe cel ce-l dezlega. Era legat Ioan si, cu toate acestea, graia, era inchis si, in temnita fiind, mustra. Ca nu se temea Ioan de moarte, ci ii era frica sa taca si sa nu spuna adevarul. Pe acesta l-a ucis Irod si nu numai o singura ucidere a facut, ci mai multe. Ca cel ce ucide un dascal folositor sufletelor, acela nu ucide numai unul, ci pe atatia pe cati i-ar ar fi putut face vii, prin cuvantui sau, de ar fi trait. O, zi, de praznuire a unei nasteri, care marturiseste din sine ucidere de prooroc. Ca, desi vasul de lut al acestuia se risipea in mormant, faclia de lumina a duhului sau purta in ea lumina credintei.






Pe acesta l-a ucis Irod. Si cum l-a ucis? In vremea cand se praznuia, ziua nasterii lui cand, jucand fata Irodiadei, jocul ei de dezmierdare, a primit aceasta plata. Ca n-a cerut aur, nici argint, nici pietre scumpe ci povatuita fiind de maica sa a zis: “Da-mi, aici, pe tipsie, capul lui Ioan“. Ca, daca l-ar fi cerut, pentru ca sa-l cinsteasca, capul lui Ioan ar fi pretuit cu adevarat, mai mult decat tot aurul si argintul si pietrele scumpe. Dar ea nu l-a cerut pentru credinta, din evlavie, ci ca, dupa ce il va ucide pe Mustrator, sa daruiasca mamei sale slobozenie, fara oprire, pe calea pacatului. Deci, auzind, imparatul s-a intristat, nu pentru uciderea Proorocului, ci de frica poporului, ca toti il cinsteau pe Ioan ca pe un prooroc. Si era sufletul lui Irod ca o corabie in mare, care se clatina, cand de o parte cand de alta; sa faca ucidere, se temea de popor, sa nu faca ucidere, nu-si putea ierta juramantul, fata de cei ce erau impreuna cu el. Deci, ingreuiat de dulceata cea cu multe vapai, pe care o avea femeia, trimitand, a taiat capul lui Ioan in temnita. O, rau lucru este juramantul! Ascultati pe Domnul, care zice: “Sa nu va jurati nicidecum” (Matei 5, 34). Ca ticalosul, de nu s-ar fi jurat, n-ar fi suferit sa faca ucidere.






Ce mana a indraznit a apropia sabia de sfantul grumaz al lui Ioan, de care fiarele, in pustie, s-au sfiit, leii s-au cutremurat, serpii si balaurii s-au infiorat, albinele cele salbatice, pentru sfintenie il hraneau, lucrand mierea pe care i-o daruiau? Pe acesta mana de calau, l-a taiat, neinspaimantandu-se de fata lui de inger, nici cutremurandu-se de obrazul lui, cel cu chip dumnezeiesc. Imi vine sa cred, ca, intunecat de betia lui Irod, calaul avea sabie, dar ochi nu avea. Ca Dreptul, si dupa moarte, traia si capul lui, taiat fiind, glasul ii era inca viu. O, cruzime si asprime a omului! O, tiranule fara de lege! Nu este oare destul injunghierea pruncilor, ucisi in Betleem, de Irod, cel dinainte de tine? Cand plangerile maicilor erau mai ascutite decat sangele, cand picaturile lacrimilor biruiau izvoarele, cand pieptul maicilor, cu lapte, albea pamantul? Care fiara n-a lacrimat atunci? Nu a fost destula neomenia acelui Irod, ci ai taiat si tu pe Ioan, implinind nemilostivirea aceluia, tu care nici de un fir de par al lui nu esti vrednic? Pentru care din lucrurile acestea, voi fi tie milostiv, zice Domnul? O, cetate a sangelui, in care Irod a imparatit, iar fiul a desavarsit, cel deopotriva cu numele si asemanarea cu naravurile!






Vai noua, ca cei ce par sprijinitori bunei randuieli, s-au facut povatuitori neoranduielii. De unii ca acestia, povatuiti fiind si invatati a ucide, toti, spre uciderea lui Hristos, au cazut la intelegere. Pe Isaia l-au ferastruit, pe Ieremia l-au omorat, pe Nabot l-au improscat cu pietre pe Zaharia l-au ucis, pe Hristos l-au rastignit. Cu toate acestea plansul si tanguirea, pentru cele rele, lasandu-le lor, sa alergam la lumina invataturii de taina, in Hristos Iisus, Domnul nostru, Caruia slava se cuvine, in vecii vecilor! Amin.


Dumnezeului nostru slava si cinste,a cum si pururea si n vecii vecilor, Amin!
 
                                                        Noi suntem Minunea

Sfanta Evanghelie la Taierea capului a Sfantului Ioan Botezatorul

Marcu VI, 14-30:




                                     

14. Şi a auzit regele Irod, căci numele lui Iisus se făcuse cunoscut, şi zicea că Ioan Botezătorul s-a sculat din morţi şi de aceea se fac minuni prin el.


15. Alţii însă ziceau că este Ilie şi alţii că este prooroc, ca unul din prooroci.


16. Iar Irod, auzind zicea: Este Ioan căruia eu am pus să-i taie capul; el s-a sculat din morţi.


17. Căci Irod, trimiţând, l-a prins pe Ioan şi l-a legat, în temniţă, din pricina Irodiadei, femeia lui Filip, fratele său, pe care o luase de soţie.


18. Căci Ioan îi zicea lui Irod: Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău.


19. Iar Irodiada îl ura şi voia să-l omoare, dar nu putea,


20. Căci Irod se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi sfânt, şi-l ocrotea. Şi ascultându-l, multe făcea şi cu drag îl asculta.


21. Şi fiind o zi cu bun prilej, când Irod, de ziua sa de naştere, a făcut ospăţ dregătorilor lui şi căpeteniilor oştirii şi fruntaşilor din Galileea,


22. Şi fiica Irodiadei, intrând şi jucând, a plăcut lui Irod şi celor ce şedeau cu el la masă. Iar regele a zis fetei: Cere de la mine orice vei voi şi îţi voi da.


23. Şi s-a jurat ei: Orice vei cere de la mine îţi voi da, până la jumătate din regatul meu.


24. Şi ea, ieşind, a zis mamei sale: Ce să cer? Iar Irodiada i-a zis: Capul lui Ioan Botezătorul.


25. Şi intrând îndată, cu grabă, la rege, i-a cerut, zicând: Vreau să-mi dai îndată, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul.


26. Şi regele s-a mâhnit adânc, dar pentru jurământ şi pentru cei ce şedeau cu el la masă, n-a voit s-o întristeze.


27. Şi îndată trimiţând regele un paznic, a poruncit a-i aduce capul.


28. Şi acela, mergând, i-a tăiat capul în temniţă, l-a adus pe tipsie şi l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale.


29. Şi auzind, ucenicii lui au venit, au luat trupul lui Ioan şi l-au pus în mormânt.


30. Şi s-au adunat apostolii la Iisus şi I-au spus Lui toate câte au făcut şi au învăţat.

Revelatie dumnezeiasca

"Si am vazut cer nou si pamant nou. Si am vazut cetatea sfanta, noul Ierusalim, pogorandu-se din cer de la Dumnezeu, gatita ca o mireasa pentru mirele ei, avand slava lui Dumnezeu. Si templu n-am vazut in ea, pentru ca Domnul Dumnezeu, Atottiitorul si Mielul, este templul ei. Si cetatea nu are trebuinta de soare, nici de lumina ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu o lumineaza si faclia ei este Mielul. Si tronul lui Dumnezeu si al Mielului va fi in ea si slugile Lui ii vor sluji Lui. Si vor vedea fata Lui si numele Lui va fi pe fruntile lor. Si noapte nu va mai fi; si nu au trebuinta de lumina lampii sau de lumina soarelui, pentru ca Domnul Dumnezeu le va fi lor lumina si vor imparati in vecii vecilor" ( Apocalipsa,capitolul 21-22)

                      

 Cosmosul , potrivit invataturii ortodoxe, are o ratiune si o finalitate euharistica. Universul a fost chemat de Dum­nezeu la existenta ca participant la minunata si nesfarsita Liturghie cosmica. Primit de oameni in dar de la Dumnezeu spre a-l lucra (transfigura), cosmosul are menirea de a fi oferit de acestia la randu-le Stapanului tuturor ca jertfa, ca dar de multumire a Bisericii, pus inainte si afierosit Atottiitorului prin harul Prea Sfantului Duh.
 Iar, la plinirea vremii acestui veac. Dumnezeu il va restitui oamenilor preschimbat si transfigurat intru imparatia Sa, intr-un cer nou si pamant nou, plin de lumina si de har. Trupul inviat al Creatorului intrupat va straluci atunci prin toate ca si centrul real si preaslavit al atractiei si al adorarii cosmice care le atrage la Sine pe toate cu dorire negraita.

Dumnezeului nostru, Celui in Sfanta Treime inchinat, slava, lauda si inchinaciune, acum si pururea si-n vecii vecilor, Amin!

                                                                               Noi suntem Minunea

Sfantul Prooroc Ilie, sfantul care aduce ploaia

Sfantul Proroc Ilie Tesviteanul este sarbatorit pe data de 20 iulie. Sfantul Ilie a fost fiul lui Sovac, un preot al Legii Vechi, care locuia in cetatea Tesve, din Galaad (Israel). De la numele acestei cetati, avem si numele prorocului de Tesviteanul. Se bucura de o cinstire deosebita din partea Bisericii, daca tinem seama de faptul ca ziua praznuirii sale este insemnata in calendar cu rosu, insemnare ce nu apare in acest fel la niciun alt proroc.




                                               

Sfantul Ilie a trait cu peste opt sute de ani inainte de intruparea Mantuitorului, pe vremea regelui Ahab. Si-a desfasurat activitatea in regatul Israel din Samaria.






Potrivit traditiei, Sovac a vazut la nasterea lui Ilie, oameni imbracati in vesminte albe care il inveleau pe fiul sau in haine de foc si ii dadeau sa manance o flacara. Preotii templului din Ierusalim au interpretat vedenia astfel: Ilie a fost ales de Dumnezeu pentru slujirea profetica.






Vechiul Testament istoriseste despre faptele lui minunate in cartile numite Regi (III Regi si IV Regi). De aici aflam ca Sfantul Ilie ajunge la curtea regelui Ahab si ii vesteste acestuia ca Dumnezeu va pedepsi poporul prin seceta, daca nu va lepada credinta in zeul Baal. Pentru ca regele, impreuna cu poporul lui Israel nesocotesc cele vestite de Ilie, nu va mai ploua timp de trei ani si jumatate.






Sfantul Ilie este nevoit sa se ascunda de mania regelui Ahab la paraul Cherit. Aici va fi hranit in chip minunat de corbi, care ii vor aduce dimineata paine si seara carne. Aceasta hrana era adusa de la Templul din Ierusalim, locul unde se aduceau jertfe de paine si de carne. Painea unita cu carnea, preinchipuia Euharistia, trupul Domnului.






Mai tarziu ajunge la vaduva din Sarepta Sidonului, unde il va invia pe fiul acesteia si ii va inmulti faina si uleiul. Comentatorii acestei minuni sustin ca Ilie nu se adreseaza in mod exclusiv poporului Israel, de vreme ce il invie pe fiul unei femei pagane. Iar aceasta fapta ar demonstra universalitatea lui Iahve. Alti comentatori spun ca invierea fiului vaduvei, preinchipuia invierea tanarului din Nain, iar faptul ca faina nu se termina era chipul inmultirii painilor pe care avea sa o faca Hristos.






Spre sfarsitul anilor de seceta, pentru cunoasterea adevaratului Dumnezeu, Sfantul Ilie ii propune imparatului sa ridice un jertfelnic pe Muntele Carmel si sa se roage mai intai prorocii lui Baal, apoi el lui Dumnezeu. Acesta a fost momentul in care Ilie a inlaturat cultul zeului Baal. El a reusit sa coboare foc din cer peste jertfa sa, ceea ce 450 de preoti ai lui Baal nu au reusit sa faca.






Sfantul Ilie, Inaintemergator al Mantuitorului






Din cartea a IV Regi, capitolul doi, aflam ca prorocul Ilie dupa ce a lasat ca urmas pe Elisei, a fost luat de un car de foc si inaltat la cer, fara a trece prin moarte. O parte din comentatorii acestui text sustine ca Ilie a fost luat cu trupul la cer pentru ca este chipul contemplatiei, al rapirii de la materie.






Alti comentatori afirma ca scopul pentru care Ilie a fost ridicat cu trupul la cer, este acela ca el va reveni la sfarsitul lumii, ca un al doilea Inaintemergator al Mantuitorului, pentru a vesti a doua venire a lui Hristos spre a judeca neamul omenesc.






Din Sfanta Scriptura aflam ca Ilie si Enoh sunt cei care nu au cunoscut moartea, dar in momentul in care vor veni sa pregateasca lumea pentru venirea lui Hristos in slava, se vor lupta cu Antihrist si vor fi omorati de el. Ei vor fi inviati de Hristos dupa ce Antihrist va fi nimicit.






Unde s-a inaltat Ilie?






Daca tinem seama ca raiul a fost inchis dupa caderea oamenilor in pacat, nu putem sa evitam intrebarea: unde a fost inaltat Sfantul Ilie? Sfantul Ioan Gura de Aur sustine ca Ilie a fost imbracat de Dumnezeu in haina ingereasca. Iar Sfantul Maxim Marturisitorul afirma: "Dumnezeu a aratat din vechime maririle minunilor si semnelor si s-a folosit de modul innoirii, mutand spre alt chip de viata decat cel in trupul supus stricaciunii pe fericitii Ilie si Enoh, nu prin prefacerea firii, ci prin schimbarea conducerii si indrumarii ei“. Aceste afirmatii ne-ar face sa vorbim de prezenta sa in lumea ingerilor.






Sfantul Ilie alaturi de Moise pe Tabor






Cinstea deosebita de care s-a bucurat Sfantul Ilie inaintea lui Dumnezeu, se vede in prezenta sa pe muntele Taborului alaturi de Moise, atunci cand Mantuitorul s-a schimbat la Fata inaintea ucenicilor Lui. Moise si Ilie au fost de fata langa Domnul in slava, primul ca primitorul si datatorul Legii, al doilea ca cel mai neinfricat luptator impotriva dusmanilor lui Dumnezeu.






Este de retinut ca in timpul vietii sale, Ilie nu s-a invrednicit de o vedere "fata catre fata" cu Dumnezeu. Potrivit relatarilor din cartea III Regi, cap. 19, se spune ca atunci cand i s-a aratat Dumnezeu, Sfantul Ilie si-a acoperit fata cu mantia, pentru ca nu putea privi slava lui Dumnezeu. Dar aceasta vedere devine posibila dupa inaltarea sa la cer, cand pe Muntele Taborului, Ilie a vazut slava lui Dumnezeu atunci cand Hristos s-a schimbat la Fata.






In orice caz, daca tinem seama de faptul ca legea lui Moise punea accentul pe tunete, cutremur, deci pe manifestari vizibile si auditive, Ilie depaseste aceasta treapta a cunoasterii, ajungand sa-L vada pe Dumnezeu in liniste - "adiere de vant".






Sfintii Parinti spun ca Moise si Ilie au fost prezenti la Schimbarea la Fata de pe Tabor, pentru a li se indeplini dorinta de a vedea fata lui Dumnezeu prin fata schimbata in lumina lui Hristos. Sa nu uitam ca in viata lor pamanteasca nu au reusit sa vada fata lui Dumnezeu, Moise a vazut doar spatele lui Dumnezeu pe Muntele Sinai, iar Ilie s-a retras intr-o pestera atunci cand Dumnezeu a trecut in adiere de vant.












Sfantul Ilie fiind cunoscut ca cel ce a adus prin rugaciunea sa seceta asupra poporului din Israel si apoi ploaia care a salvat poporul de la moarte, a ajuns sa fie cinstit si ca cel ce aduce ploi. In Liturghier, la slujba care se oficiaza la vreme de seceta, intalnim o cerere in care este redata mijlocirea Sfantului Ilie pentru ploi: "Pentru ca rugaciunile noastre sa fie bineprimite si precum pe Ilie, oarecand, asa sa ne auda si pe noi si sa ne miluiasca, cu ploaie si cu buna intocmire a vazduhului, Domnului sa ne rugam“.






La multi ani celor ce poarta numele Sfantului Proroc Ilie.
 
Articol preluat integral dupa
 http://crestinortodox.ro/
                                                         Noi suntem Minunea